Skip to main content

Eu

Nu începe niciodată chiar din senin. La prima vedere, pare că te trezești într-o zi și totul s-a schimbat, dar adevărul este că procesul este lent, aproape invizibil, ca o eroziune care mănâncă marginile vieții tale fără zgomot. La început, simți totul prea mult: emoții, gânduri, așteptări, obligații. Te consumă fiecare gest, fiecare zi, fiecare relație. Încerci să faci față, să continui, să reziști, chiar și când e greu. Și reziști. Dar puțin câte puțin, oboseala interioară se instalează.
Această oboseală nu e fizică, de somn sau muncă, ci existențială. Te simți epuizată chiar dacă ai dormit, chiar dacă ai mâncat. Sau poate mâncarea devine un efort imposibil – pierzi pofta, te împingi să înghiți câteva guri doar ca să supraviețuiești. Sau pur si simplu organismul refuza mancarea. Corpul începe să se subțieze, să slăbească, să cedeze puțin câte puțin, și asta adaugă o senzație de fragilitate care amplifică golul interior.
Somnul devine la fel de confuz. Uneori nu poți adormi, inima îți bate, gândurile se amestecă și rămâi trează ore în șir, epuizată dar incapabilă să oprești fluxul. Alteori dormi prea mult, încercând să fugi de tine însăți, de zi, de lume, dar chiar și somnul nu oferă liniștea pe care o cauți. Ziua se amestecă cu noaptea, timpul devine irelevant, fiecare moment parcă trece fără să-l simți cu adevărat.
Pe măsură ce aceste efecte fizice se instalează, emoțiile devin tot mai plate. Ce te ardea înainte, ce te bucura, ce te enerva, nu mai ajunge la tine. Zâmbești, vorbești, reacționezi, dar totul e mecanic, fără implicare reală. Ai senzația că ești spectator în propria viață, că trăiești doar la suprafață, iar interiorul tău e gol.
Acea amorțeală trece încet în indiferență. Zilele devin monotone, trec una după alta fără diferențe. Viitorul nu mai există ca idee plină de posibilități; este doar un interval neutru, gol de sens. Relațiile cu ceilalți se schimbă: oamenii sunt acolo, tu îi vezi și îi asculți, dar nu mai poți simți apropierea, nu mai poți primi afecțiunea, nu mai poți răspunde emoțional.
Și atunci apare tăcerea. Nu cea calmă, liniștitoare, ci o liniște apăsătoare care te golește încet. În acest punct, nu mai există nici dorința de a lupta, nici motivația de a spera. Totul devine prea greu, iar tu prea obosită de a simți sau de a încerca. Lupta cu viața nu mai are sens pentru tine, pentru că energia de a continua a dispărut complet.
Și, în cele din urmă, acest gol interior poate da naștere la gândul de a nu mai continua. Nu e un impuls brusc sau teatral, ci un fir tăcut care se strecoară printre toate zilele monotone și nopțile lungi, șoptindu-ți că poate ar fi mai ușor să dispari, să nu mai simți nimic, să nu mai fii aici. Nu e nevoie de explicații, nu e nevoie de emoție. Este doar tentația unei eliberări imaginare, un loc unde lipsa de sens și oboseala devin atât de grele încât simpla continuare pare imposibilă. Și chiar dacă nu alegi să urmezi acel gând.... el rămâne prezent, ca o umbră constantă care amintește cât de singură și golă poți fi chiar și atunci când trăiești.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more