Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei.
Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit.
Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată, privind lumea printr-un geam mic, cu aceeași groază pe care o ai și tu.
Le e frică. Și nu le condamn. Nici ele nu-i pot controla pe unii dintre acei pacienți care urlă, mușcă, lovesc fără motiv. Dar absența lor lasă în urmă o junglă fără lege, în care supraviețuiește doar cine se face mic, tăcut și invizibil.
Aici ți-e frică să mergi la baie. Să te speli. Să ceri o cană cu apă. Ți-e frică să respiri prea tare. Orice pas în afara patului poate însemna o palmă din senin, un pumn în gură, o ploaie de înjurături sau un picior în coaste. Și nu se face nimic. Doar se notează. Sau se ascunde sub preșul uzurii sistemului. Și tu taci. Pentru că știi că dacă spui, „delirezi”,ești ,,nebuna".
Și totuși, uneori, apare o rază firavă de umanitate. Una dintre infirmiere – poate Emilia, poate alta – îți aruncă un zâmbet. Îți vorbește ca unui om. Poate îți șterge fața cu o batistă umedă. Și spune adevărul cu o sinceritate cruntă, dar atât de clarificatoare: „Când plecați de aici, plecați nebune de tot.” Sau îți șoptește: „Ați intrat sănătoase și o să ieșiți bolnave.” Și nu o spunea cu răutate. O spunea cu durerea celor care văd, zi de zi, cum o instituție care ar trebui să vindece distruge.
Pentru că nu îți revii aici. Nu te vindeci. Dimpotrivă — te strici și mai tare. Psihicul ți se zdrențuiește puțin câte puțin, ca o haină ruptă purtată în ploaie rece. Ajungi să nu mai știi cine ești, să-ți fie teamă de alți bolnavi, să ai coșmaruri cu zidurile care te apasă și cu ușile care nu se deschid niciodată dinăuntru.
E o traumă în sine. O experiență care se lipește de tine ca o umbră și te urmărește și după externare, în vise, în tremurul mâinilor, în sentimentul că nu mai ești demnă de nimic. Ai venit bolnavă, dar lucidă. Pleci bolnavă și frântă. Și nimeni, nimeni nu știe. Pentru că nimeni nu te aude. Nimeni nu te vede. Acolo, în acea secție închisă, oamenii nu mai sunt oameni. Sunt doar ecouri.
Și poate, într-o zi, va vorbi cineva și pentru tine. Până atunci, taci. Și supraviețuiește.
Și poate că cel mai greu nu e jegul, nici bătaia, nici pumnul pe care-l aștepți cu sufletul strâns la baie, nici tăcerea asistentelor sau strigătul mut din ochii celor care nu mai au nimic. Nu. Cel mai greu e când ieși și încerci să spui. Să pui în cuvinte infernul. Să explici groaza.
Și oamenii... ascultă. Dau din cap. Îți spun: „Aoleu, groaznic!”. Dar pentru ei sunt doar niște cuvinte. Niște impresii care se estompează repede, ca un vis urât care nu le aparține.
Dar pentru mine?
Pentru mine, nu sunt doar cuvinte.
Eu am trăit acolo.
Eu am dormit acolo.
Eu am simțit mirosul. Am auzit țipetele. Am văzut sângele.
Eu am tăcut de frică.
Eu m-am rugat pentru un șampon.
Eu am ieșit de acolo mai frântă decât atunci când am intrat.
Pentru mine, e o rană.
Pentru ei, e o poveste.
Și totuși, o spun. Pentru că poate, din rana mea, o să iasă cândva o rază de schimbare. Sau măcar un pic de empatie. Sau poate doar o altă voce, care să îndrăznească și ea să spună: „Și eu am trecut pe acolo... și nici eu nu meritam.”