Există oameni care iubesc ușor. Și există oameni care iubesc greu.
Eu fac parte din a doua categorie. Nu pentru că nu știu să iubesc, ci pentru că sunt obositoare. Pentru că vin cu bagaje, cu furtuni, cu schimbări de dispoziție care par să nu aibă sens. Pentru că într-o zi pot să râd, iar în următoarea să dispar în mine însămi, fără să pot explica de ce.
Și tu ai rămas.
Deși te „cunosc” de puțin timp, uneori simt de parcă te-aș cunoaște de o viață.
E genul acela de legătură care nu ține de ani, ci de cât de adânc te atinge cineva.
Poate că ne-am văzut în realitate doar o singură dată,
dar sunt oameni care trec ani întregi pe lângă tine fără să te vadă cu adevărat –
iar tu m-ai văzut cu adevărat încă de la primele noastre conversații.
Nu știu de câte ori a trebuit să alegi între liniștea ta și haosul meu.
Nu știu de câte ori ai fost obosită și totuși ai ales să mă asculți.
Nu știu de câte ori ți-am cerut sprijin exact în momentele în care și tu aveai nevoie de sprijin.
Știu doar că nu sunt ușoară.
Nu sunt prietena „simplă”, cu care totul e relaxat, cu care viața e doar râsete și cafea. Cu mine sunt și lacrimi fără motiv, și mesaje trimise în mijlocul nopții, și tăceri care nu sunt liniște, ci lupte interioare.
Sunt zile în care îți spun „lasă-mă în pace” și te împing departe,
zile în care, din durere, îmi scapă chiar și un „te urăsc”,
deși la câteva ore distanță aș da orice să-ți pot spune simplu „te iubesc”, fără să mă simt slabă.
Între aceste extreme nu e lipsă de iubire,
ci doar felul meu haotic de a cere ajutor.
Uneori mă întreb dacă știi cât de mult înseamnă pentru mine prezența ta.
Pentru că nu știu mereu să spun „mulțumesc” la timp. Nu știu mereu să arăt recunoștința când sunt prinsă în propriile mele stări. De multe ori sunt prea ocupată să supraviețuiesc emoțional ca să observ omul care mă ține la suprafață.
Sunt și zilele acelea în care nu mai vreau să fiu aici.
Nu pentru că vreau să dispar,
ci pentru că sunt prea obosită să mai trăiesc cu aceeași minte care mă apasă.
Și tu ai fost acolo și atunci,
chiar și când nu știam să cer ajutor fără să rănesc.
Și aici e partea grea:
Tu mă susții, deși și tu ai nevoie să fii susținută.
Tu încerci să mă înțelegi, deși sunt momente în care nici tu nu te mai înțelegi pe tine.
Tu îmi dai voie să fiu slabă, deși și tu ai dreptul să fii slabă.
Nu e corect.
Și știu asta.
Prietenia noastră nu e ca într-un film frumos, cu dialoguri perfecte. E o prietenie care trece prin noroi. Ne vedem și părțile urâte una alteia. Ne prindem în brațe în momentele cele mai proaste, nu doar în cele bune.
Poate nu ți-am spus suficient de des cât de mult înseamnă pentru mine că exiști în viața mea.
Și mai e ceva: aștept să te revăd cu bucuria unui copil mic.
Aștept momentul în care o să te pot îmbrățișa fără ecran între noi,
fără distanță, fără mesaje – doar cu liniștea aceea bună dintre doi oameni care se simt „acasă” unul lângă altul.
Nu mă iubești pentru că sunt ușoară.
Mă iubești în ciuda a tot ceea ce e greu la mine.
Și asta e o formă rară de iubire. Nu una spectaculoasă, nu una care se vede în poze frumoase, ci una care se arată în mesajele trimise atunci când eu nu mai știu ce să fac cu mine.
Dacă într-o zi vei pleca, nu te voi judeca.
Pentru că știu cât de mult ți-am cerut.
Dar până atunci vreau să știi ceva foarte clar:
prezența ta în viața mea nu e de la sine înțeleasă. E un dar.
Un dar pe care poate nu știu mereu să-l protejez,
dar pe care îl simt ca pe un colac de salvare
în zilele în care eu însămi sunt furtuna.
Comments
Post a Comment