Skip to main content

Un an în care nu am plecat

28 nu a venit cu nimic nou.
N-a venit cu liniște, n-a venit cu claritate, n-a venit cu răspunsuri. A venit exact ca celelalte zile: fără să mă întrebe dacă sunt pregătită și fără să promită că va fi mai ușor.
Am făcut 28 și nu simt că am trecut într-o etapă. Nu simt praguri, nu simt transformări. Simt doar continuitatea unei oboseli care nu mai e dramatică, ci constantă. O oboseală care nu mai sperie, pentru că a devenit familiară.
Anul ăsta n-a fost despre vindecare. A fost despre a funcționa cu lucruri neterminate în mine. Despre a merge mai departe cu bucăți lipsă, cu goluri care nu se umplu și cu întrebări care nu mai caută răspuns, doar liniște.
Sunt încă o mie de chestii nasoale. Unele vechi, altele noi. Unele care dor zilnic, altele care se activează din nimic. Nu le-am rezolvat. Nu le-am pus ordine. Unele le-am ignorat ca să pot supraviețui zilei. Altele le-am dus cu mine, chiar și atunci când mi-au încetinit pașii.
La 28 am realizat că nu toate luptele sunt intense. Unele sunt plictisitoare. Repetitive. Zilnice. Te trezești cu ele, îți faci cafeaua cu ele, muncești cu ele, adormi cu ele. Fără catharsis. Fără pauză.
Nu m-am simțit curajoasă. M-am simțit responsabilă de propria mea prezență. Și asta e mult mai greu decât pare. Pentru că nimeni nu te aplaudă când rămâi. Nimeni nu te vede când alegi să nu pleci. Rămânerea nu e spectaculoasă. E tăcută și lungă.
Anul ăsta am încetat să mai cred că viața „se așază”. Unele vieți nu se așază. Se țin. Se improvizează. Se repară provizoriu. Și am învățat că nu e un eșec să trăiești așa. E doar alt tip de existență, una despre care nu se vorbește prea mult.
Am zile în care sunt prezentă doar fizic. Emoțional sunt în altă parte sau nicăieri. Am zile în care vorbesc, dar nu spun nimic important. Zile în care râd din reflex. Zile în care oboseala nu e din corp, ci din cap. Și am acceptat că asta e realitatea mea acum, nu o etapă de tranziție către ceva mai bun garantat.
28 m-a învățat că speranța nu e mereu utilă. Uneori e doar o presiune în plus. Că așteptarea unei schimbări poate deveni mai grea decât acceptarea stagnării. Și că e în regulă să nu mai aștepți nimic o vreme, doar să trăiești zilele așa cum vin, una câte una.
Nu m-am simțit „recunoscătoare”. M-am simțit vie. Și uneori asta a fost inconfortabil. Pentru că a fi în viață înseamnă să simți și ce nu vrei, să duci și ce nu ai cerut, să continui și când nu vezi direcția.
La 28 nu mai am energia să explic de ce mi-e greu. Nici să demonstrez că durerea mea e validă. Există și atât. Nu are nevoie de justificări. Nu are nevoie de comparații. Nu are nevoie de aprobări.
Am învățat că pot trăi fără entuziasm. Că pot merge mai departe fără pasiune, fără scopuri mari, fără planuri pe termen lung. Doar cu decizia zilnică de a nu renunța azi. Mâine vedem.
Anul ăsta nu m-a făcut mai bună. M-a făcut mai reală. Mai puțin preocupată de cum arată viața mea din afară și mai atentă la cât mă costă pe dinăuntru. Am început să aleg ce pot duce și ce nu. Și să nu mă mai simt vinovată pentru ce nu pot.
28 nu e un moment de bilanț. Nu e un „uite ce am realizat”. E mai degrabă o linie trasă sub ceva ce încă nu s-a încheiat. Un fel de pauză în care mă uit la mine și constat, fără dramatism, fără romantizare:
sunt încă aici.
Nu pentru că a fost frumos.
Nu pentru că a fost ușor.
Ci pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor care m-au tras înapoi, n-am plecat.
Și poate că nu e mult.
Dar e adevărat.
Iar pentru anul ăsta, adevărul ăsta e suficient.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more