Skip to main content

O formă de liniște

Există oameni care nu fac zgomot când intră în viața altora. Nu vin cu artificii, nu promit mări și munți, nu se vând frumos. Ea e unul dintre oamenii aceia. A intrat simplu. A rămas greu de înlocuit.
Nu pentru că ar fi „perfectă”. Ci pentru că e reală. Cu zile bune și zile în care abia se adună de pe jos. Cu râsete care uneori sunt sincere, alteori doar un fel de armură. Cu momente în care pare că le duce pe toate, dar în care, dacă te uiți mai atent, vezi oboseala aia tăcută pe care nu o spune nimănui.
Ea e genul de om care ține pentru alții. Ține spațiu, ține tăcere, ține greutăți care nu sunt ale ei. Și le duce fără să facă mare caz. Nu pentru că nu ar durea, ci pentru că s-a obișnuit să nu ceară ajutor. S-a obișnuit să fie cea „puternică”. Doar că nimeni nu vorbește despre cât de obositor e să fii mereu cea puternică.
Dar, dincolo de toată forța asta, are ceva rar: știe să fie suportivă fără să te facă să te simți mică. Știe să fie empatică fără să-ți invalideze durerea cu „o să fie bine”. Știe să ofere iubire într-un mod care nu sufocă, nu cere nimic în schimb, nu vine cu condiții ascunse. Cel puțin cu mine, așa a fost. Prezență. Înțelegere. O formă de căldură care nu face zgomot, dar care contează enorm.
Uneori pare calmă ca un lac. O vezi din afară și ai impresia că totul e liniște. Că lucrurile sunt așezate. Că e bine. Dar sub suprafață sunt gânduri care nu dorm, frici care nu se văd, întrebări care nu primesc răspuns. Barca aceea de pe lac pare că plutește ușor, dar nimeni nu vorbește despre curenții de dedesubt.
Ea știe să fie acolo pentru alții chiar și atunci când nu e nimeni acolo pentru ea. Știe să asculte. Știe să stea. Știe să rămână. Și poate tocmai de asta e rară. Pentru că, într-o lume în care toți pleacă repede când devine greu, ea rămâne. Chiar și când o doare. Chiar și când ar avea motive să se retragă.
Textul ăsta nu e despre a o pune pe un piedestal. E despre a recunoaște ceva simplu: unii oameni duc mult mai mult decât se vede. Și, uneori, în toată lupta lor, mai găsesc și loc să fie buni cu alții. Fără zgomot. Fără aplauze. Fără să ceară nimic în schimb.
Dacă citești asta și te regăsești puțin în rândurile de mai sus, să știi ceva: nu ești slabă pentru că obosești. Nu ești mai puțin puternică pentru că uneori ți-e greu. Puterea nu înseamnă să nu cazi niciodată. Puterea înseamnă să te ridici, chiar și atunci când nimeni nu te vede.
Și, din când în când, să-ți dai voie să lași barca să plutească. Fără să vâslești. Fără să demonstrezi nimic. Doar să fii.
                                   E🦋🩷

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more