Skip to main content

Wirklich zählt

Bei der Arbeit bringt jeder von uns eine ganze Welt mit sich, die die anderen nicht sehen. Manche kommen mit ihren eigenen Ambitionen, andere mit dem Stress von zu Hause, wieder andere mit ihren Gedanken und einer Müdigkeit, die man von außen nicht erkennt. Und dann gibt es Menschen wie mich, die mit bestimmten gesundheitlichen Problemen leben, die sie still mit sich tragen – nicht als Fahne im Wind, sondern als Teil des Lebens, den man bewältigt, ohne Erklärungen oder Sonderbehandlungen zu verlangen.

Ich habe nicht das Bedürfnis, ständig zu erzählen, wenn es mir nicht gut geht – nicht, weil ich etwas verbergen möchte, sondern weil ich nicht will, dass man mich ausschließlich durch diese Linse betrachtet.
Meine Krankheit definiert mich nicht.
Sie ist nur eine Realität, mit der ich gelernt habe, zu leben. Und ehrlich gesagt: Die Disziplin, die solche Probleme verlangen, macht einen aufmerksamer – auf Zeit, auf Menschen, auf die eigene Energie, auf das, was man gibt und was man zurückbekommt.

Was die deutsche Sprache betrifft …
Sagen wir es so: Ich verstehe sie oft besser, als manche glauben.
Vielleicht zeige ich das nicht immer sofort. Vielleicht lasse ich manchmal den Eindruck entstehen, dass ich „nicht alles ganz genau mitbekomme“. Und genau dann öffnen sich Menschen. Sie reden freier, sie äußern ihre Meinungen, sie zeigen ihre Haltung. Nicht, um mich zu verletzen, sondern weil man Menschen besser erkennt, wenn sie sich unbeobachtet fühlen.
Manchmal ist Schweigen der beste Beobachter.

Doch es geht nicht nur ums Zuhören. Ich komme zur Arbeit, um meine Aufgaben zu erledigen, zu lernen, mich weiterzuentwickeln und meinen Weg zu gehen. Ich habe gute Tage, an denen ich Berge versetzen könnte, und Tage, an denen ich mehr aus Disziplin als aus Kraft funktioniere. Aber ich mache kein Thema daraus.
Was persönlich ist, bleibt persönlich.
Was zählt, sind Respekt, Zuverlässigkeit, Ernsthaftigkeit und Arbeit.

Mit der Zeit lernt man viel: wer fair bleibt, ohne gefragt zu werden; wer Respekt zeigt, ohne alles über dich zu wissen; wer gleich spricht – egal ob er glaubt, dass du alles verstehst oder nicht. Wer einfach Mensch bleibt, ohne Maske und ohne Rolle.Am Ende des Tages interessiert mich genau das: die Qualität des Charakters, nicht die Lautstärke der Worte.

Die Schlussfolgerung?
Man muss nicht alles erzählen, um respektiert zu werden.
Man muss seine Kämpfe nicht offenlegen, um Wert zu haben.
Und man muss niemandem etwas beweisen, um seinen Platz zu finden.
Manchmal liegt die wahre Stärke in dem, was man nicht zeigt, in dem, was man für sich behält, und in der Art, wie man weitermacht – ruhig, klar und aufmerksam.
Alles andere zeigt sich mit der Zeit von selbst.


Comments

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...