Uneori nu mai știu ce să simt. Mă doare, și nu pot explica durerea asta în cuvinte. Mă lupt cu mine, cu gândurile mele, cu tăcerile din jur și cu spaimele care-mi dau târcoale noaptea. Mă simt epuizată, ca și cum n-aș mai avea ce să ofer. Simt că totul mă apasă — viața, așteptările, trecutul, prezentul, viitorul. Și poate că nimeni nu vede, dar eu simt că mă prăbușesc pe dinăuntru.
Și totuși, în mijlocul acestui haos tăcut, încă Îl caut pe Dumnezeu. Îl strig, nu mereu cu voce, uneori doar cu lacrimi. Alteori, nici atât — ci doar cu acel gând surd: „Doamne, dacă ești aici, nu mă lăsa.” Pentru că, oricât de mult aș vrea să fiu puternică, sunt slabă. Sunt la început. Și inima mea e obosită.
Dar în fiecare zi în care aleg să nu renunț, în fiecare clipă în care îmi aduc aminte că El încă există, ceva se mișcă în mine. Poate nu e vindecare deplină. Poate nu e bucurie. Dar e o prezență liniștită. O șoaptă. O pace care nu vine din mine, ci de la El.
Dumnezeu nu s-a oprit din a fi Dumnezeu doar pentru că eu trec printr-un foc. El e același și în lacrimi, și în râs. E același și în căderile mele, și în ridicările mele. Nu mă iubește mai puțin pentru că mi-e greu. Nu e dezamăgit că am gândit să renunț. Știe tot. Și, ciudat, chiar și așa, rămâne. Mă ține. Mă înțelege.
Și poate că lupta asta e parte din chemarea mea. Poate că în foc se topește tot ce e fals, tot ce e slab, și rămâne doar ceea ce e real. Poate că, în durerea asta, El mă învață cine sunt cu adevărat — nu ceea ce spun alții despre mine, nu ceea ce trecutul mi-a spus că sunt, ci ceea ce El vede când mă privește: o fiică frântă, dar aleasă. Lovită, dar iubită. Rănită, dar ținută în palmele Lui.
Nu știu cum va arăta ziua de mâine. Poate va fi tot grea. Dar știu că Dumnezeu nu mă părăsește. Nu mă abandonează în mijlocul luptei. El nu e doar Dumnezeu în cer, e Dumnezeu în vale. Nu doar la înălțime, ci și în prăpastie. Nu doar când zâmbesc, ci și când tremur.
Și poate că nu trebuie să am toate răspunsurile. Poate că e suficient să știu că nu lupt singură. Poate că, în toată durerea asta, Dumnezeu luptă pentru mine chiar și când eu nu mai pot. Poate că harul Lui e mai puternic decât rușinea mea, dragostea Lui mai reală decât teama mea, și prezența Lui mai aproape decât simțurile mele obosite pot percepe.
Asta e credința mea acum. Nu mare, nu curajoasă, nu strălucitoare. Dar reală. Și sinceră. Și, cât timp o mai am — chiar și cât un fir de praf —, știu că Dumnezeu poate face ceva din ea.
Nu sunt singură. Nu voi renunța. Pentru că nu e vorba doar despre mine. E vorba despre El. Și El nu renunță la mine.
Comments
Post a Comment