E târziu. Mult prea târziu pentru oricine altcineva, dar pentru mine e ora la care gândurile se trezesc. Stau în pat, cu ochii fixați în tavan, și încerc să înțeleg de ce mă simt așa. În jurul meu e liniște, dar înăuntrul meu urlă o furtună.
Nu mai pot să mă gândesc la nimic altceva. Nu mă mai interesează oamenii, nu mă mai atinge rautatea lor, nici măcar problemele mele. Dacă am ce mânca sau nu… nu contează. Dacă mă vorbește cineva de rău… nu-mi pasă.
Singura întrebare care mă sfâșie este: „Cum pot să ajung la El? Cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu?”
Am impresia că tot restul lumii a pălit. Oamenii din jurul meu par departe, vocile lor parcă vin printr-un perete gros. În mine e doar o dorință arzătoare și dureroasă de a-L găsi pe El.
Dar nu știu cum. Și asta mă face să plâng din nou.
Lacrimi care nu se opresc.
Plâng când aud pe cineva vorbind despre Dumnezeu. Plâng când cineva îmi spune cu atata blandete si liniste că El e bun, că iartă, că vindecă. Plâng pentru că vreau să cred asta, dar nu știu cum cu tot sufletul meu.
Plâng pentru că mi-e ciudă pe mine însămi. Cum pot să plâng după Cineva pe care nu-L cunosc? Cum să-mi fie dor de o iubire pe care nu am trăit-o? Cum să-L vreau cu toată ființa mea, dar să nu știu ce să fac ca să-L simt aproape?
În fiecare zi, dorința asta crește. Și parcă mă doare fizic.
Poate că firimitura asta mică de credință s-a născut din toate momentele în care am vrut să-mi iau viața și totuși nu am făcut-o. Ani de zile în care am fost la marginea prăpastiei, dar n-am căzut.
Nu pentru că aș fi fost puternică. Nici măcar aproape.
Am fost slabă. Am fost distrusă. Am fost goală pe dinăuntru.
Dar ceva m-a ținut. Ceva ce n-am putut explica niciodată.
Poate că era El.
Am încercat să mă rog. Am început cu „Doamne…” și apoi m-am oprit. Ce să spun? Cum să-I vorbesc? Cine sunt eu să-I vorbesc?
Am simțit un nod în gât și am început să plâng. Poate că asta e singura mea rugăciune: lacrimile. Suspinele. Tăcerile pline de dorință.
Și mă întreb: Oare mă aude? Oare lacrimile mele sunt suficiente?
Am încercat și cu Biblia. Am deschis-o cu inima tremurândă. Dar cuvintele ei mi s-au părut grele, străine. Nu le înțeleg. Parca ar fi intr-o limba străină la propriu.
Și asta mă face să mă simt și mai pierdută.
Dar tot o iau în mâini . O deschid, mă uit la rânduri, citesc,plâng… și o închid.
Poate că nu sunt pregătită. Sau poate că El mă lasă să flămânzesc pana la moarte ca să încep să caut cu adevărat.
În ultimele săptămâni, n-am mai dormit ca un om normal. Nu pentru că aș fi la muncă, ci pentru că gândurile nu-mi dau pace.
Cum să cred? Cum să încep? Dacă nu voi reuși niciodată? Dacă sunt prea murdară pentru El? Dacă e prea târziu?
În acele momente în care mă zvârcolesc și îmi apăs perna pe față ca să nu se audă plânsul, simt că mă sfărâm în mii de bucăți.
În adâncul meu, vreau sa cred ca tocmai asta e dovada că Îl vreau cu adevărat.
E ciudat cum dorința asta mi-a schimbat tot. Dacă ieri mă interesa ce cred oamenii, astăzi nu mai contează. Dacă altădată mă speria gândul că mă părăsesc oamenii sau ca sunt rai cu mine, acum parcă nici asta nu mă mai atinge. Nici ca frigiderul e gol. Nimic.
Singura mea grijă e să-L găsesc. Să știu că există. Să simt că nu sunt nebună că Îl caut cu o asa disperare pe care nu am avut-o in viata mea.
Toate celelalte probleme s-au micșorat. Oamenii din jurul meu par să trăiască pe altă planetă, iar eu sunt prinsă aici, între cer și pământ, tânjind după Cineva pe care încă nu Îl văd.
Poate că adevărata credință nu începe cu siguranță, ci cu zbucium. Poate că Dumnezeu nu cere să fiu curată și perfectă ca să vin la El.
Poate că El mă vrea chiar așa: frântă, plânsă, confuză, dar cu dorința asta arzătoare în piept.
Poate că e suficient să-I spun: „Doamne, nu știu nimic. Dar vreau să Te cunosc.”
Comments
Post a Comment