Au fost doar șase luni. Șase luni în care am simțit cum se prăbușește tot ce eram, ca un castel de nisip lovit de valuri. Șase luni în care am cunoscut o oboseală care nu se rezumă la trup – o oboseală a sufletului, a inimii, a gândurilor.
Stresul și burnout-ul mi-au măcinat ființa până la ultima picătură. Trupul mi-a cedat primul: somnul s-a risipit în insomnii chinuitoare,sau somn continuu fără efect,alimentația a devenit haotică – zile în care nu puteam înghiți nimic, alternate cu zile în care mâncam fără să simt gustul. Apoi au venit febrele inexplicabile, frisoanele care mă lăsau tremurând pe podea, doctorii care nu găseau nimic, iar eu știam: era sufletul meu care se zbătea.
Nopțile erau cel mai greu de dus. Mă trezeam din senin, cu inima galopând, cu pieptul strâns ca într-un pumn de fier. Trăgeam aer cu disperare, dar aveam senzația că plămânii refuză să coopereze. Mă ridicam în pat, cu lacrimi în ochi, șoptind: „Doamne, mai lasă-mă puțin...”
Și apoi era și acea situație din viața mea – o legătură care mă storcea emoțional și îmi fura ultimele forțe. Încercam să fiu tare, să nu arăt cât mă doare, dar înăuntru eram deja sfărâmată.
Atunci au apărut ei.
Trei oameni. Trei suflete trimise, parcă, special pentru mine. Și cu cât îi cunosc mai mult, cu atât înțeleg: nu a fost întâmplare. A fost lucrarea lui Dumnezeu, care încă îmi arată că nu m-a uitat, că încă mă vrea a Lui,ca ma iubește necondiționat.
O femeie care mi-a oferit ceea ce credeam că nu voi avea niciodată: iubirea de mamă. Nu a fost nevoie de mari declarații, dar într-o zi a spus simplu, din senin,fără să ezite: „Te iubesc.” Și în inima mea s-a rupt ceva – zidurile ridicate ani de zile au început să crape. Nu știam cum să primesc cuvintele. Inca nu sriu pe deplin. Eram stingheră, aproape speriată. Dar ea nu a cerut nimic. Nu a fugit când partea urâtă din mine ieșea la suprafață. Doar a rămas.
A doua persoană și-a arătat iubirea altfel – prin gesturi, prin cuvinte spuse la timpul potrivit, prin fapte care urlau mai tare decât orice „te iubesc”. Era acolo, cu o grijă tăcută, ca de sora,dar atât de prezentă încât am început să simt că poate nu sunt chiar imposibil de iubit.
A treia persoană m-a învățat ce înseamnă răbdarea,empatia. El nu a plecat când eram dificilă, stresanta,greu de suportat,când mă închideam, când respingeam. A rămas și a fost un sprijin, chiar și atunci când eu nu eram capabilă să accept sprijinul.
Toți trei sunt oameni cu credință. O credință care se vede în fapte, nu doar în vorbe. În felul lor simplu și curat de a fi, in blândețea vorbelelor lor,mi-au arătat cum arată iubirea lui Dumnezeu pusă în oameni.
Și atunci am înțeles: Dumnezeu încă mă vrea. În tot timpul acesta, El nu m-a lăsat. A așteptat. A trimis oameni care să-mi arate cum e să fii iubit fără condiții. Care să fie mâinile și vocea Lui când eu nu mai puteam să-L aud.
Îmi dau seama acum că mulțumirea mea trebuie să meargă în primul rând către El. Pentru că El i-a ales să fie acolo. Dar și către ei – pentru că au acceptat să fie făclii în viața mea când întunericul părea să câștige.
Nu ar trebui să luăm asemenea oameni ca pe un dat. Nu e normal să rămână când e greu, dar ei au făcut-o. Și asta e o minune. O dovadă a iubirii Lui care nu renunță la mine, chiar și când eu m-am îndoit de El. O dovadă că încă mă așteaptă. Încă așteaptă sa Îl primesc.
Încă învăț să primesc iubirea. Încă mă sperie bunătatea lor. Încă am reflexul de a mă retrage când cineva se apropie prea mult. Dar ceva s-a schimbat umpic. Încep să cred că nu sunt pierdută. Că El încă mă cheamă. Că mă iubește atât de mult încât vrea să mă schimb, să-L urmez, să-L las să repare ce viața și durerea au stricat.
Ei au apărut. Și au rămas. Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am un motiv să cred că...pot fi salvată.
Comments
Post a Comment