Scriu asta la 5 dimineața, în timp ce-mi iau o pauză binemeritată de la o curățenie generală care mă lasă fără suflu. Nu că mi-ar mânca energia, nu — fac curățenie pentru că, dacă nu, mintea mea începe să se învârtă în cercuri mortale, iar gândurile astea care mai apar când și când,îmi dau târcoale cu aceeași insistență ca un șobolan în bucătărie. Viața asta… e o mizerie dulce-amăruie, plină de momente în care te simți cât o stea căzătoare și altele în care ai vrea să dispari cu totul.
Și na, de aici vine tot drumul meu — nu ți-l spun ca să mă plâng, ci ca să înțelegi de ce uneori omul ăsta care scrie acum nu e doar o femeie bună și milostivă, ci și o scârbă care a învățat să fie rece, tăioasă și să se apere cu ghearele când viața îi bătea obrazul de pereți. Da, am fost rea, uneori chiar un rahat de om, pentru că viața asta de rahat și alegerile mele dubioase au făcut o combinație explozivă.
În trecut, am stat pe străzi în gerul ăla nenorocit de minus 10 grade, cu picioarele înghețate până în măduva oaselor, fără șosete, pentru că… probabil de atunci am început să adun mai multe șosete decât chiloți și haine — că la naiba, să-ți ții picioarele calde e prioritar când parcă Dumnezeu a uitat să mai trimită puțină vară pe lumea asta. Am stat în autobuz, învârtindu-mă pe scaun, doar ca să nu-mi ia frigul, uitând de lume, de mine, încercând să supraviețuiesc unei nopți de iarnă care părea că nu se mai termină.
Nu aveam timp să mă gândesc la nimic altceva decât la cum să respir fără să-mi înghețe plămânii, cum să nu îmi piardă mințile și cum să nu leșin de foame sau de frig. Activam modul de supraviețuire constant — fără lacrimi, fără plângeri, fără nimic care să arate că sufăr, pentru că în momentul în care începi să arăți slăbiciune, te ia dracu’ rapid.
Au fost perioade când nu am dormit zile întregi și nopțile alea erau un iad propriu-zis, cu gânduri care-mi dădeau cu bâta în cap, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva sunt un soi de nebună ce s-a rătăcit într-un coșmar fără ieșire. Și au fost și alte perioade în care am dormit prea mult, m-am închis în casă, am evitat lumea și am lăsat timpul să curgă ca un duș rece și lung, sperând că poate a doua zi va fi altfel. Dar știi cum e… e rar să fie altfel, cel puțin așa mi se părea mie.
Am fost singură cu adevărat, în momente în care aveam nevoie disperată de cineva, oricine — o mână pe umăr, o voce blândă, un „sunt aici” care să rupă pustietatea din jurul meu. Dar nu era nimeni. Nici măcar o umbră. Azi aveam o casă, mâine nu o mai aveam, iar ăsta e un joc de-a viața și moartea care te face să te simți de parcă ai fi un pion pe o tablă în care cineva se joacă cu inima ta.
Și da, am încercat să scap, am vrut să plec, să-mi iau lumea-n cap, să apas pe butonul de reset, să dispar ca o fantomă care nu mai vrea să fie văzută. Am avut tentații, și nu puține, chiar am încercat să plec pe acea ultimă rută de câteva ori fără reușită. Iar apoi ceva mă oprea — un fel de frică inexplicabilă, o umbră care-mi șoptea că poate, doar poate, mâine o să fie mai bine. Sau poate era teama de necunoscut, de golul care te așteaptă când nu mai e nimic de ținut aproape. Nici eu nu știu exact ce e, dar știu că m-a ținut aici, pe ăsta drum în care încă scriu la 5 dimineața și mă gândesc că, dacă alții ar fi fost în locul meu, poate și-ar fi luat viața de mult.
Și totuși, viața a mers mai departe. Acum am o casă mare și curată, un loc de muncă care nu mă omoară în fiecare zi, și un om sau doi care îmi stau aproape, cu toate defectele mele și nebuniile mele si cu scârba care sunt uneori. Si uneori viața e faină, și alteori e de rahat, nasoală și greu de suportat. Dar na, așa e viața — o combinație ciudată de bine și rahat, de momente când vrei să zbori și altele când vrei să te ascunzi sub pătura aia veche și să nu te mai întorci niciodată.
Și da, pot să fiu rea, rece, iar uneori aleg să mă ascund după un zid de sarcasm și înjurături, pentru că asta m-a salvat când lumea m-a uitat. Sunt un om bun, dar niciodată cea mai bună variantă a mea. Am fost și o scârbă și am ales calea aia de multe ori, pentru că în această junglă nebună, uneori trebuie să fii așa ca să nu fii călcat în picioare.
Și dacă mă întreb cum ar fi fost viața mea fără toate astea — depresia, tulburările, dramele care m-au sfâșiat de atâtea ori — răspunsul e un fel de morman de gânduri care se împiedică între ele. Probabil că aș fi fost o altă persoană, poate mai ușoară, mai liberă, mai veselă. Sau poate nu. Poate nu aș fi știut ce înseamnă cu adevărat să lupți, să supraviețuiești, să găsești lumină în cele mai întunecate nopți.
Dar hei, aici sunt. Scriind la 5 dimineața, cu gânduri care sar ca niște licurici nebuni în capul meu, cu o cană de ceai lângă mine și cu o curățenie care mă face să simt că mă țin pe linia de plutire. Nu mănâncă energia curățenia, o fac pentru că am nevoie să simt că am un control, că pot ordona haosul ăsta interior care încă îmi mai dă târcoale.
Și știi ce? Pentru toate astea, chiar dacă uneori dau în bara, dacă viața mă face să mă simt ca o calamitate ambulantă, încerc să mă bucur cât pot de ce am. Pentru că, na, viața e viață. E ciudată, frumoasă, nasoală, nebună, dar e a mea. Și pe dracu’ că nu o las să-mi ia tot ce am câștigat până acum.
Așa că da, poate sunt si asa, poate viața e o mizerie uneori, dar tot sunt aici, în picioare, cu toate prostiile și demențele mele, gata să râd în fața furtunii și să scriu povești care poate, într-o zi, o să ajute și pe alții să-și găsească drumul prin beznă.
Și na, de aici vine tot drumul meu — nu ți-l spun ca să mă plâng, ci ca să înțelegi de ce uneori omul ăsta care scrie acum nu e doar o femeie bună și milostivă, ci și o scârbă care a învățat să fie rece, tăioasă și să se apere cu ghearele când viața îi bătea obrazul de pereți. Da, am fost rea, uneori chiar un rahat de om, pentru că viața asta de rahat și alegerile mele dubioase au făcut o combinație explozivă.
În trecut, am stat pe străzi în gerul ăla nenorocit de minus 10 grade, cu picioarele înghețate până în măduva oaselor, fără șosete, pentru că… probabil de atunci am început să adun mai multe șosete decât chiloți și haine — că la naiba, să-ți ții picioarele calde e prioritar când parcă Dumnezeu a uitat să mai trimită puțină vară pe lumea asta. Am stat în autobuz, învârtindu-mă pe scaun, doar ca să nu-mi ia frigul, uitând de lume, de mine, încercând să supraviețuiesc unei nopți de iarnă care părea că nu se mai termină.
Nu aveam timp să mă gândesc la nimic altceva decât la cum să respir fără să-mi înghețe plămânii, cum să nu îmi piardă mințile și cum să nu leșin de foame sau de frig. Activam modul de supraviețuire constant — fără lacrimi, fără plângeri, fără nimic care să arate că sufăr, pentru că în momentul în care începi să arăți slăbiciune, te ia dracu’ rapid.
Au fost perioade când nu am dormit zile întregi și nopțile alea erau un iad propriu-zis, cu gânduri care-mi dădeau cu bâta în cap, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva sunt un soi de nebună ce s-a rătăcit într-un coșmar fără ieșire. Și au fost și alte perioade în care am dormit prea mult, m-am închis în casă, am evitat lumea și am lăsat timpul să curgă ca un duș rece și lung, sperând că poate a doua zi va fi altfel. Dar știi cum e… e rar să fie altfel, cel puțin așa mi se părea mie.
Am fost singură cu adevărat, în momente în care aveam nevoie disperată de cineva, oricine — o mână pe umăr, o voce blândă, un „sunt aici” care să rupă pustietatea din jurul meu. Dar nu era nimeni. Nici măcar o umbră. Azi aveam o casă, mâine nu o mai aveam, iar ăsta e un joc de-a viața și moartea care te face să te simți de parcă ai fi un pion pe o tablă în care cineva se joacă cu inima ta.
Și da, am încercat să scap, am vrut să plec, să-mi iau lumea-n cap, să apas pe butonul de reset, să dispar ca o fantomă care nu mai vrea să fie văzută. Am avut tentații, și nu puține, chiar am încercat să plec pe acea ultimă rută de câteva ori fără reușită. Iar apoi ceva mă oprea — un fel de frică inexplicabilă, o umbră care-mi șoptea că poate, doar poate, mâine o să fie mai bine. Sau poate era teama de necunoscut, de golul care te așteaptă când nu mai e nimic de ținut aproape. Nici eu nu știu exact ce e, dar știu că m-a ținut aici, pe ăsta drum în care încă scriu la 5 dimineața și mă gândesc că, dacă alții ar fi fost în locul meu, poate și-ar fi luat viața de mult.
Și totuși, viața a mers mai departe. Acum am o casă mare și curată, un loc de muncă care nu mă omoară în fiecare zi, și un om sau doi care îmi stau aproape, cu toate defectele mele și nebuniile mele si cu scârba care sunt uneori. Si uneori viața e faină, și alteori e de rahat, nasoală și greu de suportat. Dar na, așa e viața — o combinație ciudată de bine și rahat, de momente când vrei să zbori și altele când vrei să te ascunzi sub pătura aia veche și să nu te mai întorci niciodată.
Și da, pot să fiu rea, rece, iar uneori aleg să mă ascund după un zid de sarcasm și înjurături, pentru că asta m-a salvat când lumea m-a uitat. Sunt un om bun, dar niciodată cea mai bună variantă a mea. Am fost și o scârbă și am ales calea aia de multe ori, pentru că în această junglă nebună, uneori trebuie să fii așa ca să nu fii călcat în picioare.
Și dacă mă întreb cum ar fi fost viața mea fără toate astea — depresia, tulburările, dramele care m-au sfâșiat de atâtea ori — răspunsul e un fel de morman de gânduri care se împiedică între ele. Probabil că aș fi fost o altă persoană, poate mai ușoară, mai liberă, mai veselă. Sau poate nu. Poate nu aș fi știut ce înseamnă cu adevărat să lupți, să supraviețuiești, să găsești lumină în cele mai întunecate nopți.
Dar hei, aici sunt. Scriind la 5 dimineața, cu gânduri care sar ca niște licurici nebuni în capul meu, cu o cană de ceai lângă mine și cu o curățenie care mă face să simt că mă țin pe linia de plutire. Nu mănâncă energia curățenia, o fac pentru că am nevoie să simt că am un control, că pot ordona haosul ăsta interior care încă îmi mai dă târcoale.
Și știi ce? Pentru toate astea, chiar dacă uneori dau în bara, dacă viața mă face să mă simt ca o calamitate ambulantă, încerc să mă bucur cât pot de ce am. Pentru că, na, viața e viață. E ciudată, frumoasă, nasoală, nebună, dar e a mea. Și pe dracu’ că nu o las să-mi ia tot ce am câștigat până acum.
Așa că da, poate sunt si asa, poate viața e o mizerie uneori, dar tot sunt aici, în picioare, cu toate prostiile și demențele mele, gata să râd în fața furtunii și să scriu povești care poate, într-o zi, o să ajute și pe alții să-și găsească drumul prin beznă.
Comments
Post a Comment