Skip to main content

Pâinea. Marele eșec recidivat

Ies de la muncă. Obosită, flămândă, cu o idee fixă în cap: să iau pâine.

Simplu, nu? Un popas de 3 minute. Mă opresc la magazin. Mă plimb printre rafturi cu gândul la franzela aia albă, caldă, care face crrrc când o rupi. Și ce crezi? Ies din magazin cu:

un iaurt cu piersici,

un baton cu susan (de care nu-mi amintesc să-l fi pus în mână),

și o agrafă de păr. Dar fără pâine.

Și din casă n-am mai ieșit. Pentru că ce sens are să ieși special pentru pâine, când ai deja un iaurt pe care oricum nu-l voiai?
A doua zi, hotărâtă. Îmi spun: astăzi nu mai uit. Astăzi iau pâine.

Fac lista mentală: lapte – da, mere– da, cafea – clar. Și PÂINE! E punctul 1. E motivul întregii ieșiri.

Ajung acasă. Desfac sacoșa. Verific... Lapte – check. Mere– da. Cafea – prezentă. Pâine? SILENZIO STAMPA. 
A dispărut din universul meu de parcă n-a existat vreodată.

Cum? N-am idee. Probabil m-am luat cu altceva. Probabil am fost distrasă de niște napolitane la reducere. Sau poate am fost posedată de un spirit care urăște carbohidrații esențiali.

Tot ce știu e că în două zile am făcut 3 drumuri la magazin. Am cumpărat tot ce nu-mi trebuie. Și pâine? Pâinea... n-a fost să fie.
Concluzie: Viața adultă nu e despre facturi sau planuri mărețe. Viața adultă e despre cum îți propui de trei ori la rând să iei pâine... Și tot ce reușești e să-ți cumperi o agrafă, și alte chestii,dar nu pâine. 

Și, între timp, frigiderul meu a devenit un muzeu al regretelor mici. Acolo stă o cutie de iaurt alături de o sticlă de lapte care expiră mai repede decât o să am ocazia să cumpăr pâine. Tot frigiderul pare să râdă de mine, cu fiecare raft plin de lucruri neimportante și fără niciun fel de franzelă care să crape sub degetele mele.

Și când aud pe cineva spunând „Lasă, o să iei data viitoare”, mă uit la ei ca și cum ar vorbi despre o expediție pe Marte, nu despre un simplu drum la magazin. Pentru că da, să iei pâine e un sport extrem pe care îl ratez cu brio.

Am început să mă întreb dacă nu cumva există o conspirație secretă a magazinelor: să te învăluie într-o ceață de reduceri, oferte și agende colorate, doar ca să uiți exact ce ai mers să cumperi. Și dacă da, felicitări – sistemul funcționează perfect.

Dar dacă tot nu am pâine, măcar am descoperit că agrafele de păr pot fi folosite ca miniarme împotriva nebuniei cotidiene. Și napolitanele expirate... ei bine, cine știe, poate asta e un nou trend gastronomic.
Așa că, deocamdată, continui să mă străduiesc. Pentru că, la urma urmei, viața e asta: o serie de încercări ratate care, uneori, îți aduc un iaurt cu piersici și o agrafă de păr. Dar fără pâine.

Și dacă m-ai întreba ce-i aia adult, ți-aș spune că e o luptă neobosită pentru lucrurile simple, ca pâinea. Și uneori, e un haos dulceag de napolitane și iaurturi.
Las poza cu pâinea, ca măcar în poza sa fi cumpărat pâine.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more