Tu. Ăla cu privirea de superior. Cu mersul de cocoș bleg și zâmbetul de „eu le știu pe toate”. Cu replici de doi lei și aplauze de la prietenii tăi la fel de goi. Ăla care intră în încăpere cu pretenția că totul i se cuvine. Că oamenii trebuie să se uite, să-l admire, să-i aprobe orice emanație de ego.
De fapt, știi cine ești?
Ești nimeni. Ești fundal de zgomot. Un șablon. O poză.
Ești doar tupeu fără substanță, un ambalaj de carton pentru nimic. Ai confundat stilul cu valoarea, tonul ridicat cu autoritatea, ironia cu inteligența, disprețul cu forța. Ai învățat să joci un rol: „bărbatul care domină”. Dar te joci cu tine, nu cu noi.
Nu tăcerea femeilor te făcea bărbat, ci faptul că nimeni nu mai avea chef să-ți explice că ești penibil.
Ai crescut crezând că a fi bărbat înseamnă să vorbești tare, să te bagi peste toți, să ai o părere despre orice și să nu îți recunoști niciodată greșelile. Te-au învățat că „emoțiile sunt pentru slabi”, că „femeile trebuie să stea la locul lor”, că „bărbatul nu plânge, nu cere ajutor, nu-și cere scuze”.
Dar uite cum stă treaba: lumea s-a mișcat. Tu nu.
Oamenii au început să deschidă ochii. Tu doar gura.
Femeile au început să vorbească. Tu ai început să te simți amenințat.
Și când cineva nu te mai pupă-n fund, brusc o iei personal. Când cineva îți răspunde înapoi, e „agresiv”. Când o femeie nu e impresionată de aerele tale, „sigur e frustrată”. Nu, mă. Nu e. Doar te-a citit prea repede.
Ți-e frică de liniște, pentru că ți-ai da seama că nu ai nimic de spus.
Ai ajuns să crezi că ești „respectat”, dar de fapt ești doar tolerat. Oamenii nu te ascultă. Te evită. Te lasă să perorezi, doar ca să nu te ia în serios. Crezi că te admiră, dar râd de tine după ce pleci. Ești exemplul perfect de: „lasă-l, mă, că n-ai cu cine”.
Îți dai ochii peste cap la femei care vorbesc, dar tu n-ai citit o carte de la bac încoace. Dai sfaturi, dar n-ai dus niciodată un proiect cap-coadă. Îi critici pe „ăia slabi”, dar ți se înmoaie genunchii la primul refuz. Înjură, țipă, bate din picioare – dar tot copil frustrat rămâi, doar că îmbrăcat în haine „de bărbat”.
Nu ești mascul. Ești doar urletul unui ego rănit.
Ai impresia că dacă vorbești cu volum, ai dreptate. Dacă ridici sprânceana, impui respect. Dacă ignori o femeie, o „pui la punct”. Dar în realitate, tot ce faci e să compensezi. Pentru că simți — da, simți! — că nu mai ești în centrul lumii.
Și nu, lumea nu s-a schimbat împotriva ta.
S-a schimbat doar în direcția corectă.
Una în care bărbatul nu mai înseamnă a fi cocoș, ci a fi om.
Una în care valoarea nu se urlă, ci se dovedește.
Una în care, dacă nu ești decent, ești dat la o parte. Fără explicații. Fără scuze. Fără loc la masă.
Aroganța ta nu mai sperie pe nimeni. Doar plictisește.
Că sunteți mulți. Prea mulți. Pe metru pătrat. Pe internet. În gări, în baruri, în comentarii. Sunteți peste tot, ca un virus. Credeți că aveți dreptul la aplauze doar pentru că respirați. Credeți că lumea vă e datoare pentru că ați ridicat o sprânceană ironic într-o discuție. Sunteți niște „macho de carton”, care se sufocă singuri în propria bășică de importanță.
Și până când lumea va tăcea, o să credeți că aveți dreptate.
Dar lumea nu mai tace.
Femeile nu mai tac.
Tinerii nu mai tac.
Oamenii sinceri, obosiți de voi, nu mai tac.
Concluzia? Simplă.
Muie.
Pentru tupeul nemeritat.
Pentru mintea închisă.
Pentru ura mascată în glumă.
Pentru disprețul față de tot ce nu înțelegi.
Pentru bădărănia ridicată la rang de stil de viață.
Pentru toate femeile călcate în picioare doar pentru că au îndrăznit să nu tacă.
Și pentru toți misoginii cu care nu merită să ne pierdem timpul.
Nici energia. Nici calmul. Nici tăcerea noastră.
Comments
Post a Comment