Skip to main content

Când vei fi mare, Anastasia..

Există un timp în viața fiecărei fete în care totul pare să se răstoarne: ceea ce era clar devine confuz, ceea ce era sigur devine fragil, iar oglinda nu mai arată doar chipul din ea, ci și toate îndoielile pe care le porți în interior.

Pentru tine, Anastasia, când vei ajunge acolo, am adunat câteva lucruri pe care mi-ar fi plăcut și mie să le fi știut la timp.

Nu le lua ca pe niște reguli. Sunt mai degrabă semințe – plantează-le în sufletul tău și vezi ce va crește din ele.
 Oamenii te vor iubi, te vor răni și apoi te vor iubi din nou – dar asta nu spune nimic despre valoarea ta.
Sunt oameni care vor rămâne în viața ta și oameni care vor pleca, chiar dacă i-ai ținut cu inima larg deschisă. Nu te agăța de cei care te lasă cu mâna întinsă. Nu ești vinovată pentru plecările lor și nici datoare să-ți micșorezi lumina ca să nu-i orbești.

Fii sinceră cu tine, chiar și când doare.

E ușor să te minți, să spui că ești bine când nu ești, că poți când nu mai poți, că nu contează când totul te doare. Dar sinceritatea cu propria ființă e începutul vindecării. Nu poți clădi ceva stabil pe o fundație de neadevăr. Spune-ți adevărul, chiar dacă e amar. E mai sănătos decât orice promisiune dulce, dar falsă.

Nu confunda a fi iubită cu a fi aleasă.

Poți fi iubită de cineva și totuși să nu fii prioritatea lui. Poți fi dorită, dar neasumată. Nu rămâne acolo unde trebuie să te convingi mereu că meriți locul. Dragostea nu trebuie cerșită, ci împărtășită.

Puterea ta nu e în a nu plânge niciodată, ci în a ști când să nu te prăbușești.

Vor fi zile în care totul va părea prea mult. Plângi. Dar apoi ridică-te. Nu pentru că viața e dreaptă, ci pentru că tu meriți să mergi mai departe. Puterea nu înseamnă absența lacrimilor, ci curajul de a continua în ciuda lor.

Nu toată lumea care zâmbește îți este prieten. Dar nici toți cei care te ceartă nu îți sunt dușmani.

Învață să citești oamenii, nu doar cuvintele lor. Un prieten adevărat îți va spune ce nu vrei să auzi, dar de ce ai nevoie. Caută autenticitatea, nu popularitatea. E mai bine să ai un om sincer decât zece care doar îți dau dreptate.

 Frumusețea trece. Carisma se estompează. Dar caracterul rămâne.

Investește în cine ești, nu doar în cum arăți. Felul în care tratezi oamenii când nu ai nimic de câștigat spune mai multe despre tine decât toate pozele și cuvintele tale frumoase.

Fă liniște în tine din când în când. Acolo se aud cele mai importante răspunsuri.

E atât de ușor să te pierzi în zgomotul lumii. Toți vor avea o părere despre tine. Dar doar tu vei trăi cu alegerile tale. Ascultă-te. Acolo, în profunzimea tăcerii tale, se află femeia care vrei să devii.

Și, mai presus de toate:

Amintește-ți că ai fost iubită dinainte să știi ce e iubirea.

Te-am ținut în brațe, te-am privit dormind, te-am ascuns în rugăciuni și te-am păstrat în inimă. Dacă va veni o zi în care vei simți că nu mai e nimeni cu tine, recitește aceste rânduri. Eu voi fi acolo. Nu în carne și oase, poate, dar în curajul tău, în alegerile tale, în felul în care vei merge mai departe chiar și când doare.

Crește. Rănește. Învață. Iubește. Vindecă. Trăiește.

Și fă toate astea cu demnitate.
Cu inima deschisă.
Cu înțelepciunea pe care lumea nu ți-o va da – dar pe care o vei regăsi ori de câte ori îți vei aminti cine ești.

Pentru tine, când vei fi mare.
Cu adevăr, cu iubire, și cu toată inima,
Baba.

Comments

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...