Sunt lucruri pe care le lăsăm mereu pe mai târziu.
Vorbe, îmbrățișări, telefoane.
Zile promise și amintiri neîntâmplate.
O după-amiază întreagă în pat doar pentru că ai chef să simți lenjeria curată pe piele, un „te iubesc” spus fără teamă.
Toate par că au loc... altădată.
Până într-o zi.
O zi în care nu ți se spune nimic definitiv. Doar o propoziție care-ți cade în suflet ca o pietricică într-o apă liniștită. Și faci valuri. Fără să vrei. În tăcere.
O zi în care lumea ta rămâne pe dinafară, iar tu rămâi înăuntrul tău, singură, cu o întrebare care nu se rostește:
„Cât mai am?”
Nu te întreabă nimeni.
Dar tu știi.
Nu exact.
Doar simți.
De-atunci, fiecare dimineață are o altă greutate. Nu mai e „una ca toate celelalte”. Devine „încă una”. Încă un dar. Încă un timp. Încă un om de iubit.
Și începi să alegi. Nu perfect. Nu eroic. Dar cu o sinceritate care nu te mai lasă să pierzi vremea.
Alegi să răspunzi la mesaje.
Să întrebi ce mai face cineva, și chiar să aștepți răspunsul.
Alegi să ierți fără tot discursul moral.
Să mergi până la celălalt capăt al orașului doar pentru o cafea cu cineva drag, și să nu simți că ai pierdut timpul — ci că ai câștigat o viață într-o oră.
Nu mai spui „lasă, data viitoare”.
Pentru că undeva, în adâncul tău, ai început să înțelegi că nu e garantată.
Nu vorbești despre asta. N-ai spus nimănui exact.
Dar poate cineva a observat că îți îmbrățișezi pe cei dragi mai des.
Că nu mai râzi tare la glume de complezență.
Că zâmbești altfel când vezi un câine în parc.
Că ai început să fotografiezi norii.
Nu ți-ai pierdut speranța. Nu e despre renunțare. E despre o trezire.
Ca și cum timpul s-a aplecat asupra ta și ți-a șoptit:
„Trăiește, până când se mai poate. Dar trăiește bine.”
Acum, în serile tăcute, în care lumina se stinge pe tavan, îți dai voie să plângi.
Dar nu de frică. Ci de drag.
De dragul vieții.
De dragul oamenilor care nu știu că tu numeri, în taină, nu zilele, ci întâlnirile.
Zilele bune.
Vocile.
Și chiar dacă nu vei spune niciodată cu voce tare, cine te cunoaște cu adevărat, va ști.
Va citi în gesturi. În priviri.
În felul în care ai început să fii aici cu totul.
Nu e nevoie să spui „adio”.
E destul să iubești acum, cu tot ce ai.
Pentru că unele lucruri nu se mai amână.
Vorbe, îmbrățișări, telefoane.
Zile promise și amintiri neîntâmplate.
O după-amiază întreagă în pat doar pentru că ai chef să simți lenjeria curată pe piele, un „te iubesc” spus fără teamă.
Toate par că au loc... altădată.
Până într-o zi.
O zi în care nu ți se spune nimic definitiv. Doar o propoziție care-ți cade în suflet ca o pietricică într-o apă liniștită. Și faci valuri. Fără să vrei. În tăcere.
O zi în care lumea ta rămâne pe dinafară, iar tu rămâi înăuntrul tău, singură, cu o întrebare care nu se rostește:
„Cât mai am?”
Nu te întreabă nimeni.
Dar tu știi.
Nu exact.
Doar simți.
De-atunci, fiecare dimineață are o altă greutate. Nu mai e „una ca toate celelalte”. Devine „încă una”. Încă un dar. Încă un timp. Încă un om de iubit.
Și începi să alegi. Nu perfect. Nu eroic. Dar cu o sinceritate care nu te mai lasă să pierzi vremea.
Alegi să răspunzi la mesaje.
Să întrebi ce mai face cineva, și chiar să aștepți răspunsul.
Alegi să ierți fără tot discursul moral.
Să mergi până la celălalt capăt al orașului doar pentru o cafea cu cineva drag, și să nu simți că ai pierdut timpul — ci că ai câștigat o viață într-o oră.
Nu mai spui „lasă, data viitoare”.
Pentru că undeva, în adâncul tău, ai început să înțelegi că nu e garantată.
Nu vorbești despre asta. N-ai spus nimănui exact.
Dar poate cineva a observat că îți îmbrățișezi pe cei dragi mai des.
Că nu mai râzi tare la glume de complezență.
Că zâmbești altfel când vezi un câine în parc.
Că ai început să fotografiezi norii.
Nu ți-ai pierdut speranța. Nu e despre renunțare. E despre o trezire.
Ca și cum timpul s-a aplecat asupra ta și ți-a șoptit:
„Trăiește, până când se mai poate. Dar trăiește bine.”
Acum, în serile tăcute, în care lumina se stinge pe tavan, îți dai voie să plângi.
Dar nu de frică. Ci de drag.
De dragul vieții.
De dragul oamenilor care nu știu că tu numeri, în taină, nu zilele, ci întâlnirile.
Zilele bune.
Vocile.
Și chiar dacă nu vei spune niciodată cu voce tare, cine te cunoaște cu adevărat, va ști.
Va citi în gesturi. În priviri.
În felul în care ai început să fii aici cu totul.
Nu e nevoie să spui „adio”.
E destul să iubești acum, cu tot ce ai.
Pentru că unele lucruri nu se mai amână.
Comments
Post a Comment