Pasaje din viață... în care mă topesc încet, dar politicos.
Există oameni care iubesc vara. Care abia așteaptă să dea jos hainele, să se prăjească la soare, să transpire zâmbind și să strige cu entuziasm „ce bine e la 35 de grade!”. Eu nu sunt unul dintre ei.
Pentru mine, vara nu e „libertate, vacanță și prospețime”. E un test de rezistență. Un fel de emisiune de supraviețuire, dar fără premiu. Și fără echipă de filmare. Doar eu, soarele și un nas care decide că a venit momentul să curgă. Din senin. La propriu.
Nu sunt fan frig, ca să ne-nțelegem. N-am visat niciodată să trăiesc într-un iglu. Dar dacă ar fi să aleg între a-mi amorți degetele și a-mi lua foc ceafa, voi alege primul scenariu. Pentru că frigul, oricât de incomod ar fi, are o soluție logică: te îmbraci. Te înfofolești. Bei un ceai cald. Te transformi într-o ceapă textilă și aștepți să-ți revină sângele în obraji.
Dar căldura? Cu căldura nu poți negocia. Nu te poți dezbrăca până la os. La un moment dat, nu mai ai ce da jos. Și chiar dacă ai, tot n-o să-ți fie bine. Când e prea cald, corpul meu intră într-un mod de avarie biologică. Respirația se schimbă, stomacul se revoltă, capul pulsează de parcă încearcă să-mi bată un Morse SOS, iar pielea – săraca – arată ca și cum m-a pupat soarele cu palmele, nu cu razele.
Cea mai mare glumă? Replica: „Bea apă și o să-ți fie mai bine!”
Da sigur, apă! Să vezi cum se transformă instant atmosfera în briză de munte. Parcă și soarele coboară în intensitate când mă vede cu sticla de 2 litri. E ca și cum ai zice: „Ai fost călcată de tren? Ia un paracetamol, dragă.” Problema nu e că n-am apă. Problema e că mediul înconjurător arde și, sincer, parcă și gândurile mele transpiră.
Vara, pentru mine, e o formă de tortură lentă. Cu ore de varf în care aerul devine solid. Cu drumuri până la muncă ce seamănă cu expediții prin Sahara, dar cu mai puține cămile și mai mult claxon. Cu așteptări în stație, unde fiecare rază de soare pare că întreabă: „Mai reziști, fata?”
Nu e vorba de lene. E vorba de supraviețuire. La 25-30 de grade(ce trece peste e deja tortura vietii), și gândul obosește. Nu mai ești om, ești o entitate semi-lichidă care se mișcă lent, ca o versiune derutată de caracatiță, încercând să nu leșine între două troleibuze.
Și totuși, societatea te obligă să te porți ca și cum totul e normal. Să lucrezi, să socializezi, să arăți „fresh” în poze. Nimeni nu vrea să audă că ai ars pe bancă în fața blocului, că ți-a sângerat nasul la supermarket sau că ai avut o conversație cu ventilatorul. (Pe care îl consideri prieten, coleg și salvator.)
Unii oameni asociază vara cu bucuria. Eu o asociez cu supradoze de SPF 50+, și cu gândul vag că poate, într-o viață viitoare, voi fi născută într-un climat mai blând. Germania, să zicem. Sau Norvegia . Unde „vară” înseamnă 18 grade, nori și o briză răcoroasă. Raiul.
Între timp, încerc să supraviețuiesc cu umor. Să râd când îmi vine să mă topesc. Să respir adânc când simt că nu mai pot. Să nu iau personal faptul că planeta a decis să se încingă. Și, mai ales, să mă iert că nu iubesc vara. Să nu mă simt defectă pentru că, în timp ce toți visează la plajă, eu visez la 20 de grade, o zi mohorâtă și un hanorac subțire.
Nu cer mult. Doar un pic de răcoare. Un vântuleț. O umbră. Un anotimp care să nu mă topească pe interior.
Și dacă nu se poate, atunci măcar un ventilator mai silențios și o cafea rece. Fără ironii meteorologice.
P.S. Dacă vara ar fi om, probabil că ar fi genul acela de persoană care vorbește tare, nu respectă spațiul personal și insistă că „e bine așa, că e cald și frumos!”. I-aș da block. Fără regrete. Iar dacă m-ar căuta de pe alt cont, i-aș spune direct: „Ne potrivim, dar numai dacă vii cu 20 de grade. Altceva, nu mă interesează.”
Până atunci, supraviețuiesc cum pot: cu haine cât mai subțiri, glume autoironice, și o relație destul de tensionată cu soarele. A, și cu promisiunea fermă că dacă într-o zi, cineva mă întreabă: „Hai să mergem la plajă?”, o să zâmbesc politicos și-o să răspund: „Sigur. Dar în noiembrie.”
Comments
Post a Comment