Skip to main content

Ziua a șasea- întoarcerea în lume

După întuneric, vine lumina. Uneori palidă, șovăielnică. Alteori – curajoasă, se așază în piept și nu mai pleacă. Ziua a șasea a fost despre întoarcere. Încet, cu pași mici, înapoi în lume.

Dimineața a început ca o încercare tăcută de normalitate. După tură, m-am dus la cumpărături, cu pașii grei, dar mintea ocupată cu gânduri gospodărești. Am ales legume. Câteva pătrunjel,leuștean, niște morcovi, poate un ardei-doi. Îmi place să le am pe toate pregătite, tocate, liniștite în congelator, gata pentru zilele în care n-am chef. Micile ritualuri dau un sens mare, dacă știi să le privești așa.

Pe la 9 și jumătate, am intrat în casă. Nu cu zâmbet, nu cu tristețe. Cu un fel de liniște surdă. M-am așezat la masă, în bucătăria mea, în colțișorul meu care mirosea a cafea proaspătă și a „e gata pentru azi, Diana.” Am pus niște muzică. Și am adormit, fără să-mi dau seama, aplecată pe timp. Vreo jumătate de oră am dormit cu sufletul, nu cu trupul,în șezut pe scaun. Oboseala era adâncă și nu doar de azi. Era o oboseală care venea de departe.

M-am trezit și m-am dus la camera de gardă. Trebuia să vorbesc despre ce s-a întâmplat peste noapte. Despre halucinații. Despre umbrele care nu erau ale mele. Nu-i ușor să recunoști că te sperii de ce se naște în mintea ta. Dar e curajos. Și, da, necesar.

Medicul a ascultat. A zis că e din cauza febrei, că și quetiapina, luată în doze prea mari, poate aduce halucinații acolo unde ar trebui să fie doar liniște. A ajustat. M-a asigurat. Am dat din cap, dar inima îmi bătea tare. Să intri într-un loc unde ai plâns cu disperare cu două săptămâni în urmă... e ca și cum ți-ai pune de bunăvoie rana pe masă. Dar uneori, vindecarea înseamnă exact asta.

Pe la 14 am ajuns acasă. Am luat din nou legumele în primire. Cu mișcări încete, dar hotărâte. Era oboseală, dar era și un fel de a spune „încă pot”.

Muzică. Baie. Și pregătire de muncă. Știu, pare absurd – să fii frântă de oboseală și să spui că abia aștepți să mergi la muncă. Dar pentru mine, acolo e un alt acasă. E un colț de lume în care nu sunt doar Diana cu dureri, ci și Diana care ajută, care râde, care e între oameni. Munca mea nu e doar un serviciu. E o ancoră. E o punte între ceea ce sunt și ceea ce vreau să fiu.

Ziua a șasea nu a fost despre miracole. N-a venit cu vreo revelație cerească. Dar a fost despre curaj. Curajul de a te întoarce. De a merge la control. De a adormi la masă fără rușine. De a merge la muncă cu inima plină și ochii obosiți.

Și mai ales, despre a nu renunța la tine. Nici măcar în ziua a șasea, când totul încă doare puțin.


Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more