M-am trezit pe la cinci dimineața, după ce am adormit pe la două. Ceasul biologic a decis că e momentul pentru un nou experiment: „Hai să vezi cum e să dormi trei ore și să simți că ești odihnită doar în vise.” Răceala și-a făcut de cap toată noaptea – nas înfundat, gât zgâriat, o simfonie completă, interpretată cu voci nazale.
Am mai clocit în pat vreo oră, încercând să negociez cu Universul o oră în plus de somn. N-a funcționat. Așa că m-am ridicat, am fiert apa, am turnat un ceai și am sorbit din el ca o pensionară filozofă în mijlocul unui haos interior. În surdină, muzica. Ca să mă mint că-i o dimineață poetică, nu una gripală.
Pe la opt, am ajuns la medicul de familie. Speram la o scuză cosmică pentru starea de zombie, poate ceva spectaculos. Dar nu, doar o viroză. Nimic grav, mi s-a zis. Doar o răceală care te face să vrei să dormi pe o rază de soare și să te reîncarci din fotoni.
Ajunsă acasă, am decis să fac un duș de viață: cada plină, abur, căldură. Am rezistat eroic 15 minute, după care am fugit de acolo ca o pisică udă. Nu sunt fan saune, nici apă fierbinte, nici ideea de „relaxare” în aburi. Așa că am închis robinetul și m-am întors în universul meu rece și concret.
Am mâncat ceva rămas de cu o seară înainte. Gustul? Discutabil. Răceala nu te lasă să savurezi nimic altceva în afară de propriul disconfort. Apoi m-am pregătit de muncă. Cu febră, cu o stare de moleseală care pare că mi-a învăluit sufletul într-o pătură umedă. Dar am mers. Ce să faci? Salariul nu se câștigă cu odihnă.
La muncă, m-a întâmpinat o stare de „lasă-mă-n pace” amestecată cu „dă-mi ceva de făcut, poate uit de mine”. Am ascultat muzică, m-am mișcat încet, ca prin miere. Mănânc o alună, fumez o țigară, îmi fac treaba. De vreo două ore, încep să văd chestii. Forme, umbre, imagini care se plimbă fără să ceară permisiune. Știu că nu-s reale. Știu și că tratamentul psihiatric își face simțită prezența, probabil amestecat cu febra. Dar să știi că ai halucinații și să continui totuși, lucid, e o performanță. Un fel de „coșmar conștient” cu program fix.
Și uite-mă acum, scriind asta. E ora 1 dimineața. Da, da, încă sunt la muncă. Mai am până plec acasă. Mă țin pe picioare deși amețeala de la pastilele de seară a venit la pachet cu o nouă tură de halucinații. Parcă aș fi într-un film prost cu buget mare. Dar hei, măcar știu că totul e în capul meu. Asta e reconfortant... nu?
Ziua 5 nu e o zi cu soare. Nu e o zi cu revelații sau victorii. E o zi în care nu m-am prăbușit. Și uneori, asta e tot ce contează.
Poate mâine o să fie mai bine. Sau poate doar mai puțin halucinant. Dar cine știe? Poate și iluziile au un rost. Poate că, în lipsa frumuseții reale, creierul încearcă să o inventeze. Noroc că încă mai pot face diferența.
Și între noi fie vorba… dacă tot e mintea dusă, măcar să meargă undeva frumos.
Comments
Post a Comment