Skip to main content

Ziua 4 - spatele care vrea pensie

M-am trezit pe la 7, destul de „răvășită” de somn, dar nu eram chiar în starea aia de „nu mai pot, nu mai vreau”. De obicei, în dimineața asta, spatele meu își făcea simțită prezența cu o durere de parcă mă pregăteam pentru o maraton, nu pentru o zi obișnuită. Dar nu am avut timp de plângeri. Trebuia să ies din casă, să mă ocup de câteva treburi. Așa că m-am ridicat, am tras aer în piept și am pornit.

Ziua a început cu o fugă din casă, niște treburi care mi-au făcut bine și mi-au dat o schimbare de peisaj. Nu o să intru în detalii, dar a fost una din acele ieșiri care îți dau un răgaz. Te face să uiți de rutină, să te eliberezi puțin de tot ce aduce cu sine viața de zi cu zi. A fost o pauză binevenită.

După ce am terminat cu cele de afaceri, am ajuns și la magazin, pentru o tură de muncă. Uneori îmi pare că acolo mă simt ca acasă, în mijlocul agitației, dar și al ritmului meu. Nimic nu te pune în mișcare ca o zi de muncă unde totul e în plin flux. Fiecare client, fiecare zâmbet, fiecare schimb de vorbe te face să simți că ești activă, că te implici.

Ajungând acasă seara, m-am aruncat rapid în rutina mea zilnică. Spatele meu mai dădea semne de oboseală, dar am zis că nu-l voi lăsa să câștige. Am făcut ordine, am pus rufe la spălat, am gătit ceva rapid și mi-am lăsat casa să își recapete liniștea. Cumva, în acea liniște, îmi găsesc și eu echilibrul. Este uimitor cum un pic de ordine în casă îți poate ordona și gândurile. E ca și cum ai pune lucrurile în ordine nu doar în jurul tău, dar și în capul tău.

Și, bineînțeles, am lăsat muzica să fie. Nu tare, nu prea încet – fix așa cum trebuie, ca un fel de fundal care îți spune „totul va fi bine”. E greu uneori, dar e important să continui, indiferent de obstacole. Nici o zi nu e perfectă, dar dacă reușești să o trăiești așa cum îți propui, merită.

Așa că, după o zi în care am avut de toate: muncă, îngrijire, oboseală, dar și un pic de râs, îmi dau seama că, în ciuda tuturor, am făcut un pas înainte. Nu mi-am pierdut nici energia, nici optimismul. Chiar și în zilele astea în care e mai greu, mai obositor, totul se învârte în jurul ideii că pot să continui. Și, fără să mă laud, chiar reușesc.

Mergem înainte. Nu sunt perfectă, nu sunt invincibilă, dar sunt aici, și asta e tot ce contează.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more