Skip to main content

Ziua a 3-a -Bucuria care intră pe ușă

Ora 07:00. Schimb de tură. Oboseala nu-mi dă pace, dar o cunosc deja: nu-i periculoasă, e doar o amintire a efortului. Și totuși, în aerul dimineții se întâmplă ceva. Vine A.
În clipa în care intră, totul se înmoaie. Zâmbesc fără să-mi dau seama. Parcă florile nevăzute ale inimii se deschid din nou, una câte una, doar pentru că prezența ei aduce lumină.
Are ceva dintr-o rugă sfântă spusă fără cuvinte. Mă inspiră. Îmi amintește să fiu mai bună. Mai curajoasă. Mai vie. Mai eu.
O oră. Atât am mai stat cu ea. O oră care a însemnat „acasă”. Prezența ei îmi dă un rost mai limpede. Îmi amintește că există oameni care, fără să-ți promită nimic, îți schimbă lumea doar prin simplul fapt că rămân.
Ajunsă acasă, nu m-am prăbușit, deși tentația era mare. Am intrat direct în ritualul meu de femeie care vrea să-și pună viața în ordine: am spălat legumele, am tocat, am pregătit pentru congelator. Verdețuri aromate, legume colorate, toate adunate cu grijă — pentru zile în care n-o să am timp, dar o să am nevoie.
Pe fundal, muzica. Suficient de blândă cât să nu tulbure pacea.
Geamurile larg deschise. Răcoare. Un vânt care aducea a început. Un fel de „totul e posibil” în limba vântului.
Baia a fost un moment de răsfăț simplu. Am lăsat fiecare picătură să-mi curețe nu doar pielea, ci și amintirea zilelor din spital. Acolo unde fiecare oră părea o luptă, iar fiecare bătaie de inimă era o întrebare.
Astăzi, în cadă, am simțit altceva: m-am simțit întreagă. Curată, liniștită, înapoi în trupul meu.
Apoi, odihnă. Nu adormire, ci acea odihnă tăcută în care stai pe pat cu ochii în tavan și simți cum gândurile nu te mai fugăresc.
Am ascultat muzică în surdină, am respirat adânc, am lăsat gândurile bune să curgă peste mine ca lumina printr-un geam curat.
După-amiaza ma va  găsi cu pixul în mână. Scrisul vine la mine ca o rugăciune nerostită. Cuvintele se așază cuminți, ca niște copii care știu că în sfârșit au voie să fie. Scriu ce-am simțit. Ce-am fost. Ce-am învățat. Ce încă doare.
Dar și ce începe, timid, să vindece.
Apoi recreere. Ceva dulce. Un ceai. Poate un episod dintr-un serial, sau pur și simplu privitul cerului printre frunzele de la fereastră.
Mici bucurii. Mari însemnătate.
Și încă e zi. Încă am timp. Încă am mine.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more