Skip to main content

Pardon ca doare

Scuze că am spus. Scuze că te-am deranjat. Scuze că simt așa. Scuze că exist. Ai ajuns să-ți ceri scuze nu pentru ce faci, ci pentru că ești. Ești femeia care se justifică și când respiră mai tare, care se uită de trei ori la un mesaj înainte să-l trimită, care își șterge lacrimile în liniște, ca să nu deranjeze. Ai învățat să te reduci, să te restrângi, să te ascunzi între paranteze ca să nu superi pe nimeni cu emoțiile tale. Ai fost învățată că dacă deranjezi, e vina ta. Că dacă cineva pleacă, e pentru că ai fost prea mult. Că dacă nu ești perfectă, nu meriți să fii iubită.
Îți ceri scuze când plângi, pentru că ai fost învățată că lacrimile sunt slăbiciuni. Îți ceri scuze când râzi, pentru că ți s-a spus că ești prea gălăgioasă. Îți ceri scuze când ceri, pentru că ai fost făcută să crezi că a avea nevoi te face egoistă. Dar cel mai dureros dintre toate e că îți ceri scuze pentru că simți. Ca și cum emoțiile tale sunt niște musafiri nepoftiți într-o lume care vrea doar fețe zâmbitoare și oameni docili. Și te conformezi. Zâmbești când ești frântă. Spui „e bine” când totul se rupe în tine. Spui „nu contează” deși totul contează.
Ai fost o fată cuminte. Ai fost o tânără care a zis „e în regulă” când nu era. Care a spus „nu contează” când sufletul i se frângea. Ai fost femeia care s-a pus pe ultimul loc, și tot ea a tras de toți ceilalți să nu se prăbușească. Ai fost coloana vertebrală a altora, dar nu ai avut niciodată voie să fii fragilă. Și acum, când te clatini, te simți vinovată. Ca și cum nu ai voie să fii vulnerabilă. Ca și cum durerea ta e un lux. Dar nu este. Este un adevăr. Unul pe care nu l-ai spus suficient.
Dar ai voie. Ai voie să ceri, să simți, să vrei. Ai voie să spui „mă doare”, fără să adaugi „dar e ok”. Ai voie să spui „nu știu” fără să te simți proastă. Ai voie să te îndoiești, să cazi, să taci, să refuzi, să pleci. Ai voie să fii om, nu mască. Să fii o femeie reală, cu toate nuanțele tale. Cu toată complexitatea ființei tale. Cu tot ce ai fost nevoită să înăbuși doar ca să fii suportabilă pentru ceilalți.
Femeile ca tine au fost crescute să se sacrifice, dar nimeni nu le-a învățat cum să se țină în brațe. Nimeni nu le-a spus că e normal să simtă, că nu trebuie să se explice, că pot fi. E timpul să înveți tu. E timpul să nu-ți mai ceri scuze pentru existență. Să spui „sunt aici” cu demnitate, nu cu frică. Să spui „am nevoie” fără să te simți slabă. Să spui „așa sunt eu” fără rușine. Să te porți cu tine ca și cum ai merita tot ce nu ai primit niciodată.
Pentru că nu e nimic greșit în tine. Ai fost făcută din blândețe, din foc, din durere și din speranță. Și lumea nu are nevoie de încă o femeie care tace. Are nevoie de tine. Întreagă. Reală. Fără scuze. Cu fruntea sus și inima deschisă. Cu glasul tău, pe care nimeni nu are dreptul să ți-l stingă. Cu ființa ta, care nu trebuie să se micșoreze pentru a încape în așteptările altora. Ai dreptul să fii. Aici. Acum. Exact așa cum ești.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more