Skip to main content

Dimineațăăă

Era ora 5 dimineața. Ora în care liniștea ar trebui să fie deplină, iar visele să curgă domol ca o apă de munte. În loc de vis, însă, m-a trezit o senzație crudă, dureroasă, parcă ruptă dintr-un coșmar prea real: o arsură vie, înfiptă în pielea piciorului. Deschid ochii și, într-o semi-beție de somn, îmi dau seama că nu e doar durere. E sânge. Mult. Cald. Pe cearșaful galben ca soarele, se prelingea amintirea unei iritații aparute in urma tratamentului.
De vreo săptămână mă lupt cu mâncărimi groaznice, de parcă pielea mea a uitat să fie locuită de mine și s-a hotărât să fie doar un câmp de luptă. Mai ales picioarele. Cu fiecare zi ce trecea, simțeam cum pielea mea se revoltă: bășicuțe, urticarie, senzația aia imposibilă de „trebuie să mă scarpin ACUM, altfel înnebunesc!”. Și noaptea… ah, noaptea e cea mai periculoasă. Când somnul vine, vine și uitarea – iar degetele scurmă, fără voia mea, până la sânge.
Așa s-a întâmplat și acum. M-am scărpinat, inconștient, cu furia unui copil frustrat, iar dimineața m-a găsit pansând nu doar o rană, ci și răbdarea.
M-am ridicat din pat cu un oftat lung. Am luat tifon, comprese sterile, și am făcut ce știam mai bine: o pansă artistică, pe care până și o asistentă cu 30 de ani în sistem ar fi aplaudat-o. Apoi mi-am tras șoseta cu panda verde, ca o pătură simbolică pentru rana mea expusă – un panda vesel, care să-mi amintească că și durerea are uneori simțul umorului.
Am stat un pic pe marginea patului și m-am gândit: de ce pielea se revoltă tocmai când încep să mă simt un pic mai bine în ea? De ce tratamentele aduc uneori mai mult disconfort decât suferința pe care promit s-o vindece?
Și apoi mi-am amintit ceva simplu: vindecarea nu e niciodată liniară. Nici la trup, nici la suflet. Vine cu mâncărimi, cu frustrări, cu reveniri și căderi. Uneori ne scărpinăm până sângerăm – și nu doar la propriu. Și e în regulă. Important e să nu rămânem cu rana descoperită. Să o pansăm. Să o protejăm. Să o îmbrăcăm în culori vesele, chiar dacă dedesubt e durere.
Azi port o șosetă verde cu un panda fericit. Sub ea, o rană proaspătă. Dar, în mod ciudat, mă simt un pic mai vie.
Poate așa arată vindecarea la 5 dimineața.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more