Zâmbete la comandă. Stări de bine afișate, chiar și când în tine e haos. Răspunsuri corecte, replici drăguțe, prezență liniștitoare – doar ca să nu deranjezi pe nimeni.
E extenuant.
Te-ai obișnuit să spui „Sunt bine” chiar și când abia te ții pe picioare. Ai învățat să nu spui ce simți, ca să nu pari prea sensibilă, prea negativă sau „prea mult”. Ai ajuns să-ți pui masca aia zilnic, de teamă că altfel nu vei fi acceptată.
Ai crezut că dacă le ești pe plac oamenilor, n-o să plece. Că dacă ești mereu drăguță, atentă, „ușor de iubit”, nu vei fi respinsă. Că e mai bine să taci și să înghiți decât să deranjezi. Că o versiune mai „cuminte” a ta e mai ușor de suportat pentru lume.
Dar cât poți trăi așa?
Ajungi să te ridici dimineața și să-ți compui o față nouă, o atitudine adaptată. La muncă, cu prietenii, în familie. Zâmbești când nu ai chef. Te prefaci că ai energie când simți că te dezmembrezi în bucăți. Și, cel mai grav, începi să crezi că dacă nu joci jocul ăsta, nu meriți să fii acolo. Că nu e loc pentru tine în starea ta reală.
Obosești. Te golești. Te dezumanizezi.
Am învățat asta în cel mai crud mod – într-un pat de spital. Nu mai puteam să fiu nimic altceva decât ce eram. Fără filtre, fără control. Și ghici ce? Nu s-a sfârșit lumea. Da, unii oameni au dispărut. Dar alții au rămas. Și pentru prima dată, m-au văzut așa cum eram, nu așa cum încercam să fiu.
Și-atunci am înțeles că poate nu eu eram problema. Ci așteptările celorlalți. Presiunile. Standardele absurde de „echilibru” și „pozitivitate”.
De ce ne e atât de frică să fim reale?
Poate pentru că ne-au spus de mici că fetele bune nu se plâng. Că nu se înfurie. Că nu supără. Poate pentru că am crescut într-o cultură în care e rușinos să recunoști că nu ești bine. În care sănătatea mintală e ceva de ascuns. În care, dacă ai o zi proastă, devii brusc o problemă.
Dar nu mai vreau să-mi cer scuze pentru cum mă simt.
Nu mai vreau să-mi cer scuze că am anxietate, că uneori mă blochez, că alteori nu am chef să vorbesc,ca uneori sunt o ciudata. Nu mai vreau să mă forțez să zâmbesc, doar ca să nu par „prea greu de suportat”. Nu mai vreau să-mi cer iertare că sunt obosită psihic.
Pentru că, indiferent cât de multe tratamente ai lua, indiferent câte rețete cu serotonină și echilibru ți-ar prescrie medicii – suntem oameni. Și oamenii simt. În valuri, în extreme, în goluri. Și nimic din toate astea nu e o rușine.
E normal să nu ai chef. E normal să nu zâmbești. E normal să nu te simți bine. E normal să nu mai vrei să fii acolo pentru toți ceilalți, când tu abia te susții.
Nu ești egoistă că te alegi pe tine. Nu ești dramatică dacă ai nevoie de pauză. Nu ești dificilă dacă nu te poți adapta mereu așteptărilor lor.
Ești om.
Așa că da – dacă azi răspunsul tău sincer e doar „yeah, okay, whatever”, e suficient. E un adevăr care merită spus. Chiar și așa, fără entuziasm, fără validare, fără mască. Ești tot tu.
Și poate e momentul să nu te mai temi că vei pierde oameni pentru că ești reală. Poate, dacă te costă sănătatea mintală, liniștea și adevărul tău, nu pierzi oameni. Te eliberezi de ei.
Poate că, de fapt, nu ai nimic de pierdut când încetezi să te prefaci. Ai totul de câștigat.
Chiar și dacă o spui cu voce joasă, uitându-te în gol: „Yeah, okay, whatever.”
Comments
Post a Comment