Skip to main content

A doua zi dupa

Astăzi mi-am băut cafeaua în liniște(decaff,respectam cerintele medicului🙃). Nu pentru că lumea din jur s-ar fi schimbat, ci pentru că în mine s-a așezat ceva. Nu știu cum se numește – poate că e doar tăcere, poate că e acceptare, poate că e începutul unei înțelegeri. În spital nu era cafea. Era ceai, slab și prea dulce. Dar azi, am ținut ceașca caldă în palme și m-am uitat lung pe fereastră. Am învățat acolo că nu tot ce e amar trebuie alungat și nu tot ce e dulce e bun pentru suflet.
Știu că încă port în mine oboseala ultimelor luni. Nu s-a șters totul doar pentru că am ieșit pe ușă. Dar simt că acum am voie să fiu obosită fără să-mi cer iertare. Am voie să respir fără să justific fiecare suspin. Și asta e o victorie. Una minusculă pentru lume, dar uriașă pentru mine.
Am auzit o pasăre azi. Nu știu ce specie era, dar cânta fără să-i pese că lumea merge înainte cu toată graba ei. Și m-am gândit că poate și eu pot învăța să cânt, chiar și în mijlocul haosului. Nu cu voce tare, nu cu aplauze, ci cu viața mea simplă, cu alegerile mele zilnice, cu acel „încă sunt aici” pe care mi-l spun dimineața.
Știu că mulți nu înțeleg ce înseamnă să fii într-un salon de psihiatrie. Nu e ca în filme. Nu e nimic spectaculos. E o așteptare lungă, o luptă cu gândurile, un dans pe marginea prăpastiei, dar și o învățare de sine. Am învățat că uneori, să te ridici din pat e la fel de eroic ca o bătălie. Și că a-ți spune adevărul în fața oglinzii poate fi mai greu decât a înfrunta o întreagă lume.
Astăzi nu am făcut nimic extraordinar. Dar n-am fugit de mine. Am stat, am respirat, am simțit. M-am iubit puțin. Și m-am iertat un pic. Și cred că asta e începutul unei zile bune. Poate chiar al unei vieți noi, pas cu pas, nu ca o poveste scrisă în grabă, ci ca una în care fiecare virgulă are rostul ei.
Mâine… mâine voi scrie din nou.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more