Skip to main content

Iubirea care schimbă

Există iubiri care vin ca o ploaie de vară, repezite, nebunești, cu fulgere care sfâșie cerul și vânturi care smulg tot din rădăcini. Iubiri care te lasă amețit, pierdut, copleșit de frumusețea lor efemeră. Dar există și acele iubiri care nu vin să dărâme, ci să clădească. Care nu ard, ci încălzesc. Iubiri care te învață să rămâi, în loc să fugi.

Când ai fost obișnuit să lupți pentru fiecare firimitură de afecțiune, când ai trăit cu frica înrădăcinată că orice iubire e doar o altă pierdere așteptând să se întâmple, e greu să accepți că, uneori, iubirea poate fi simplă. Că nu trebuie să demonstrezi nimic. Că există oameni care te iubesc nu pentru ceea ce faci, ci pentru ceea ce ești. Că nu trebuie să te prefaci, să minți sau să inventezi povești despre tine ca să fii iubit. Că iubirea adevărată nu cere mască, ci adevăr.

La început, respingi. Te îndoiești. Te gândești că poate nu ai auzit bine, că poate nu e chiar așa, că sigur există o capcană. Că nimeni nu rămâne fără un motiv ascuns. Că nimeni nu iubește doar pentru că vrea să iubească. Dar iubirea potrivită nu se grăbește. Ea îți lasă timp. Ea nu bate cu pumnii în ușa sufletului tău, ci așteaptă lângă prag, până când te simți pregătit să deschizi.

Se strecoară în lucruri mici. În cuvintele simple, spuse fără a cere nimic în schimb. În tăcerile confortabile, unde nu trebuie să fii altcineva decât ești. În mâinile care te prind când crezi că te prăbușești, dar nu te trag în sus, ci doar stau lângă tine până când te ridici singur.

Așa înseamnă să fii iubit de un prieten care știe că, uneori, tot ce ai nevoie este cineva care să nu plece. Așa înseamnă să fii iubit de un om care te privește și te vede dincolo de zidurile ridicate în ani de teamă. Așa înseamnă să fii iubit fără frică.

Încet, iubirea asta te schimbă. Mai întâi, te învață să accepți. Să spui "mulțumesc" când cineva are grijă de tine, în loc de "nu trebuia să te deranjezi". Să lași pe cineva să te asculte fără să îi oferi o versiune cenzurată a durerii tale. Apoi, înveți să crezi. Că nu trebuie să fugi de fiecare dată când cineva îți oferă afecțiune. Că nu toate iubirile sunt menite să te frângă. Că nu toate plecările sunt inevitabile.

Iar într-o zi, aproape fără să-ți dai seama, înțelegi. Că iubirea adevărată nu este un foc mistuitor, ci o lumină caldă într-o cameră unde te simți în siguranță. Că nu trebuie să fii perfect ca să fii iubit. Că ești suficient. Că ești iubit. Că, în sfârșit, ai înțeles.

Iar atunci, pentru prima dată în viața ta, alegi să rămâi. 


Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more