Există în viață momente în care simțim că tot ce suntem, tot ce iubim și tot ce sperăm se clatină. Ca o flacără fragilă, tremurând în bătaia unui vânt prea aprig, prea necruțător. Și totuși... rămânem aprinse.
Poate că nu mai strălucim la fel de tare. Poate că lumina noastră palpită și pare că se va stinge în clipa următoare. Dar nu se stinge. Pentru că în fiecare dintre noi există un foc care nu vine din afară. El vine din suflet, din rădăcina profundă a cine suntem, din lupta noastră zilnică, din durerea care ne-a învățat răbdarea și din iubirea care ne-a învățat blândețea.
Flacăra ta nu e doar o lumină – e o poveste. Fiecare clipă în care ai continuat, chiar dacă totul spunea „renunță”, a adăugat un strop de ulei în candelă. Fiecare lacrimă pe care ai șters-o singură, fiecare zâmbet pe care l-ai oferit altcuiva, chiar și când sufletul tău era în genunchi, au făcut ca flacăra ta să ardă și mai adevărat.
Vântul bate. Uneori ca o adiere. Alteori ca un uragan. Vine cu doruri, cu pierderi, cu eșecuri, cu îndoieli și frici. Dar vântul nu stinge ce este aprins de dragoste, de speranță, de credință. Vântul nu stinge ceea ce Dumnezeu a suflat în tine: lumină.
Ai uitat, poate, în ultima vreme cât de frumoasă e lumina ta. Ți-ai privit doar umbrele și ai crezut că ești slăbită. Dar umbrele nu apar decât acolo unde e lumină, nu? Așadar, nu te teme. Vântul nu e dușmanul tău. El doar îți testează tăria. Îți scutură temerile și îți curăță calea. Și uneori, îți arată cât de puternică ești, tocmai prin faptul că... încă ești aici. Încă luminezi.
Azi, lasă-te învelită în adevărul acesta: ești o lumină care nu se stinge. Nu pentru că nu ai fost lovită, ci pentru că ai ales, de fiecare dată, să rămâi aprinsă. Pentru tine. Pentru ceilalți. Pentru ziua în care vântul se va domoli și lumea va vedea cât de frumos strălucești.
Și dacă te întrebi ce rost are să mai luminezi când e atâta întuneric, adu-ți aminte: tocmai în întuneric, lumina se vede cel mai bine.
Comments
Post a Comment