Vindecarea prin acceptare

Așteptările sunt ca niște fire subțiri de mătase, țesute între noi și realitate. Ne imaginăm că oamenii ne vor iubi într-un anumit fel, că viața ne va aduce exact ceea ce ne dorim, că rănile trecutului vor fi compensate de un viitor mai blând. Și când lucrurile nu se aliniază dorințelor noastre, simțim cum acele fire se rup, lăsând în urmă durere și frustrare.

Dar ce-ar fi dacă, în loc să ne agățăm de aceste fire fragile, am lăsa viața să curgă așa cum este? Dacă am învăța să primim ceea ce ni se oferă, fără a compara mereu cu ceea ce visam?

Acceptarea – un act de iubire pentru tine

Să accepți nu înseamnă să renunți sau să te resemnezi, ci să privești realitatea fără ochelarii iluziilor. Acceptarea este actul suprem de eliberare: îți îngăduie să lași în urmă ceea ce nu mai poate fi schimbat și să te îndrepți spre ceea ce poate fi construit.

Când accepți că unii oameni nu sunt capabili să ofere ceea ce ai nevoie, încetezi să mai aștepți iubire din locuri sterpe.
Când accepți că trecutul nu se poate schimba, îți dai voie să trăiești prezentul.
Când accepți că și tu, ca oricine altcineva, ai limite și slăbiciuni, îți oferi șansa de a fi mai blândă cu tine însăți.

Vindecarea începe cu tine

Imaginează-ți că ții în palmă o pană ușoară, precum cea din fotografie. Este fragilă, delicată, dar liberă. Așa sunt și rănile lăsate de așteptări: pot deveni ușoare dacă le lași să plece.

Astăzi, oferă-ți un moment de liniște și întreabă-te: ce te doare? Ce așteptare neîmplinită îți macină sufletul? Apoi, respiră adânc și las-o să plece. Acceptarea nu înseamnă că durerea dispare instant, dar înseamnă că ai ales să nu te mai lupți cu ceva ce nu poți controla.

Și poate, într-o zi, vei privi înapoi și vei vedea că vindecarea a început exact în acel moment în care ai decis să accepți.

Comments

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...

Diana's moments

Search This Blog