Skip to main content

Un om defect

Sunt un om defect. Așa mă simt. Un om care nu își găsește locul în lume, care simte că nu poate face nimic corect, că tot ce atinge devine doar un eșec. Nu știu de ce continuu să exist așa. În fiecare zi, mă simt mai mică, mai nevăzută, mai irelevantă. Nu sunt bună la nimic, nici măcar la a fi un om decent. Poate că este asta esența mea: o greșeală, un accident în sistemul acesta care ar trebui să fie mai bun, dar nu este.

Nu pot să mă iert pentru ce am făcut și nici pentru ce nu am făcut. Gândurile mele sunt o povară, iar fiecare pas înainte mă simte tot mai greu. De fiecare dată când încerc să mă ridic, totul mă trage înapoi. Nu am forță, nu am voință, nu am nimic care să mă facă să mă simt suficientă. Mă urăsc pentru fiecare decizie proastă, pentru fiecare moment în care am lăsat pe cineva să mă rănească și nu am avut puterea să mă opresc.

Mă simt defectă, ca și cum nu aș fi completă, ca și cum o parte din mine lipsește, iar acea parte este ceea ce mă face să nu mă potrivesc nicăieri. Nu am nimic în mine care să mă facă specială, nimic care să mă facă să merite să fiu aici. Totul pare inutil, fiecare efort pare că se duce pe apa sâmbetei.

Nu mă pot uita la mine fără să simt o dezamăgire profundă. Nu sunt ce mi-aș dori să fiu. Sunt doar un om care nu își găsește locul și care nu poate să scape de ură. Și nu știu cum să trăiesc cu asta.

În fiecare zi mă simt tot mai mult ca o greutate. Nu pot să mă uit la mine fără să simt o greață profundă, ca și cum aș fi un obiect străin, care nu își are locul în această lume. Fiecare parte din mine mă respinge, mă face să mă simt murdară, defectă, ca și cum nu merit să fiu aici. Este un sentiment insuportabil, ca și cum nu aș putea nici măcar să mă accept, nici măcar să fiu în pace cu propria mea ființă.

Tot ce fac pare să fie în zadar. Nu pot scăpa de această senzație că sunt doar un accident, o eroare care nu își găsește locul în această lume. Îmi doresc să mă opresc din a mă disprețui, din a mă condamna, din a simți această greață față de mine. Dar nu știu cum. Nu știu cum să trăiesc cu aceste sentimente, cu această ură care mă consumă și mă face să mă simt tot mai departe de orice fel de pace interioară. 

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more