Se așezase pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Telefonul îi tremura în mână. Nu era prima dată când încerca să spună ceva, dar cuvintele îi păreau mereu prea mici pentru ceea ce simțea. Știa că trebuie să vorbească, să lase un semn, pentru că undeva, în adâncul sufletului, își dădea seama că nu mai are mult timp.
A scris un mesaj scurt:
— Hei, sunt bine. Doar obosită.
Apoi l-a trimis. Răspunsul a venit repede:
— Mă bucur! Ai grijă de tine.
Oamenii îi răspundeau mereu cu grijă, cu blândețe, cu încurajări. O ascultau, îi spuneau că sunt acolo, că îi vor binele. Credeau că se vindecă. Și poate că ea îi lăsase să creadă asta. Învățase să zâmbească, să spună „sunt mai bine”, să își joace rolul fără greșeală.
Își dorea să poată fi sinceră. Să spună că zilele îi par tot mai grele, că nopțile sunt pline de gânduri apăsătoare, că oboseala de care vorbește nu este doar fizică, ci ceva mult mai adânc. Dar cum să explice asta? Cum să îi facă să înțeleagă că, deși vorbește, deși ascultă sfaturi, deși primește încurajări, nimic din toate astea nu ajunge acolo unde doare cel mai tare?
Uneori, aștepta. Aștepta un mesaj, un „Ce faci?”, un semn că cineva își amintește de ea fără să fie nevoie să ceară atenție. Dar de cele mai multe ori, mesajele veneau prea târziu. Sau deloc.
Privea telefonul ore întregi, sperând că va vibra, că cineva, oricine, va simți că trebuie să o întrebe cum se simte. Dar când în sfârșit venea un mesaj, era deja prea târziu. Durerea din acea zi trecuse, se ascunsese undeva adânc, pregătindu-se pentru a reveni mai puternică în următoarea seară. Și atunci răspundea mecanic, cu același zâmbet fals:
— Sunt bine.
Dar nu era.
Pentru că gândul acela, cel pe care îl alungase de atâtea ori, nu mai pleca. Se așezase adânc în mintea ei, rostindu-i numele în șoaptă, apoi tot mai tare, până când ajunsese un urlet surd care nu-i mai dădea pace. Îi spunea că e singura ieșire, că oricum nimeni nu o vede cu adevărat, că nimeni nu va înțelege.
Nu mai era un gând trecător. Acum era acolo mereu, în fiecare moment de liniște, în fiecare secundă în care se simțea singură. O aștepta seara, o trezea dimineața. Îi șoptea că oboseala nu o să treacă niciodată, că zâmbetele sunt doar eforturi inutile, că într-o zi o să obosească atât de tare încât nici măcar nu va mai trebui să aleagă. Se va întâmpla pur și simplu.
S-a ridicat încet și a mers spre oglindă. S-a privit atent, încercând să vadă ceea ce ceilalți nu vedeau. Pe dinafară, părea bine. Nu mai plângea atât de des, nu mai spunea lucruri care să îngrijoreze pe nimeni. Oamenii din jurul ei spuneau că e un semn bun, că face progrese.
Adevărul era altul. Nu era un semn bun. Era liniștea dinaintea furtunii.
S-a întins în pat și a tras pătura peste ea, dar frigul din suflet nu putea fi acoperit. Ar fi vrut să strige, dar ce rost avea? Cei dragi o ascultaseră mereu, dar nu înțelegeau că zâmbetul ei era doar o mască. Credeau că lucrurile merg spre bine, că e pe drumul cel bun.
Dar nu era. Și tocmai de aceea, știa că într-o zi va pleca, iar ei vor rămâne cu întrebarea: „De ce n-a spus nimic?”.
Dar spusese. Doar că nu în cuvintele pe care le-ar fi înțeles.
A doua zi, telefonul a sunat de mai multe ori, dar nimeni nu a răspuns. Mesajele s-au adunat, neștiute, pe un ecran stins. Oamenii au început să își pună întrebări. Poate că începuseră să simtă că ceva nu era în regulă.
Dar era prea târziu.
În cameră, aerul era greu, plin de absență. Pătura era aruncată pe podea, un telefon stins rămăsese pe noptieră, iar tăcerea devenise singurul răspuns pe care îl mai putea oferi.
Pe birou, o hârtie. Un ultim efort de a fi înțeleasă.
V-am spus că sunt obosită.
Și, undeva, un mesaj necitit:
— Ce faci?
Comments
Post a Comment