Primăvara din suflet

Primăvara nu e doar afară, în copacii care își întind crengile spre cer sau în florile care răsar din pământul reavăn. Primăvara e și în suflet, acolo unde, după ierni lungi și grele, începe să se încălzească ceva. Un licăr de speranță, o adiere de curaj, un fior de viață care crește încet, ca un mugur gata să înflorească.

Poate că și sufletele noastre urmează anotimpurile. Sunt momente când îngheață, când se închid în tăcere, când se simt goale, obosite, ca niște ramuri uscate bătute de vânturi prea reci. Dar, undeva, în adânc, primăvara așteaptă. Se strecoară timid printre zidurile ridicate de durere și frică, aducând lumină acolo unde părea că s-a așternut noaptea.

O simți în zilele în care te trezești și parcă e mai ușor să respiri. În momentele când zâmbești fără un motiv anume sau când îți lași privirea să se piardă într-un colț de cer albastru, fără să te mai simți copleșită. O simți în cântecul păsărilor care îți umple diminețile, în mirosul proaspăt al pământului după ploaie, în razele soarelui care îți ating fața ca o mângâiere.

Primăvara sufletului nu vine brusc, nu e un foc de artificii, ci mai degrabă o lumină care crește treptat. Uneori e doar o sclipire, o secundă de liniște într-o mare de gânduri tulburi. Alteori e o explozie de trăiri, un dor nebun de viață, o nevoie de a alerga desculță prin iarbă și de a râde fără motiv.

Și poate că adevărata primăvară nu e doar despre flori sau despre vreme, ci despre renașterea din noi. Despre curajul de a lăsa în urmă iernile care ne-au înghețat sufletul. Despre puterea de a ne deschide din nou, de a crede din nou, de a iubi din nou.

Poate că primăvara e lecția pe care ne-o dă viața în fiecare an – că după frig vine căldura, că după întuneric răsare soarele, că orice sfârșit ascunde în el un nou început. Și, cel mai important, că și cele mai înghețate suflete pot înflori din nou, dacă le permitem.

Comments

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...

Diana's moments

Search This Blog