Doar...

E atât de greu să îți găsești cuvintele când tot ce simți este o imensă oboseală și un gol uriaș care te înghite treptat. Mă uit în jurul meu și tot ce văd sunt semnele unei lupte pe care nu am câștigat-o niciodată. Îmi dau seama că nu am reușit să ies din această închisoare a minții, și poate că nici nu o să reușesc vreodată. Tot ce simt este o presiune apăsătoare, o oboseală care nu mai dispare niciodată. Mă trezesc în fiecare dimineață cu aceleași gânduri, aceleași senzații de gol și pierdere, de parcă nimic nu ar putea să mă salveze.

Tot ce am este o durere care mă strânge de fiecare dată când încerc să fac un pas. Mă simt ca o fărâmă de om, un nimic care nu mai are nicio direcție. În fiecare zi mă gândesc la același lucru: cum ar fi să nu mai fiu aici? Cum ar fi să mă opresc din această luptă nesfârșită cu mine însămi? Îmi este greu să găsesc un motiv pentru care să continui. Simt că nu mai am forță pentru nimic, nu mai am puterea de a mă ridica și a lupta. Sunt doar un simplu suflet pierdut într-o mare de tristețe.

Mă uit la mâna mea  și văd ttăieturile recente care mă definesc. Ele sunt tot ce am reușit să fac, și tot ce fac acum. Mă gândesc că, în sfârșit, am reușit să simt ceva, să simt că sunt reală. Dar, cu fiecare tăietură, simt că mă pierd și mai mult. Mă urăsc pentru că ajung la punctul acesta de a căuta durerea fizică ca refugiu. Mă urăsc pentru că nu pot face nimic altceva decât să mă rănesc, să mă pierd în ceea ce sunt. Sunt obosită. Obosită să fiu o fardă de om, obosită să trăiesc cu mine însămi. Mi-aș dori să dispar, să mă opresc din toate acestea. Mă simt atinsă de o neliniște constantă, ca o umbră care mă urmărește.

Gândul că, zilele mele sunt numărate, că nu mai am mult, că totul va lua sfârșit foarte curând, nu mă sperie. Este doar o chestiune de zile, poate că în curând mă voi lăsa purtată de dorința de a nu mai fi. Aș vrea să nu mai simt nimic. Nu mai pot face față acestei vieți, nu mai am nici o forță să lupt. Gândurile de a pune capăt totului sunt cu mine mereu, îmi șoptesc liniștit, fără întrerupere. La început am încercat să le ignor, dar acum știu că sunt realitate, o realitate pe care o simt în fiecare celulă a corpului meu. Mă simt singură, complet izolată, și tot ce pot face este să mă las purtată de această senzație de gol și oboseală care mă sfârșește.

Mă simt ca și cum nimeni nu mă înțelege, ca și cum nu aș conta pentru nimeni. Poate că nu am vreun rost, poate că am ajuns doar o povară, o fărâmă de speranță pentru ceilalți care nu înțeleg ce înseamnă să trăiești cu această luptă interioară. Mă simt ca o greutate pe umerii lor, o piedică. E greu să continui când tot ce simți este că nu ai nicio valoare, că nu e nimic care să te facă să te ridici din pat dimineața. E greu să găsești vreo putere pentru a merge mai departe când toată energia ta s-a stins.

Când mă uit la acele tăieturi, când mă gândesc la durerile pe care le-am simțit, știu că nu voi putea scăpa de ele. Că nu voi putea opri această durere care mă macină. Dar mă întreb dacă nu cumva am ajuns să mă obișnuiesc cu ea. Este ca o parte din mine, ca un fel de rutină care mă definește. Fiecare tăietură este o amintire a ceea ce sunt acum, un semn că mă pierd în propria-mi durere. Poate că, în adâncul meu, știu că nimic nu se va schimba. Sunt doar o adunătură de răni, o colecție de cicatrici care nu se vor închide niciodată.

Mă întreb dacă voi mai rezista mult. Mi-e greu să cred că voi găsi vreo cale să ies din acest întuneric, să găsesc o rază de lumină care să mă salveze. Nu simt că mai există vreo speranță. Simt doar un gol și o dorință arzătoare de a nu mai fi, de a nu mai simți această durere care mă face să mă simt ca o fantomă. Poate că, în curând, nu voi mai fi aici să scriu aceste cuvinte. Poate că, în sfârșit, totul va înceta. Dar nu mă sperie. Doar mă eliberează. Și din nou,o altă cicatrice urmează sa-si găsească locul pe pielea mea.