Skip to main content

Blestemul de a exista

M-am întrebat de multe ori cum ajunge cineva să se numească monstru. Dacă e un blestem aruncat la naștere sau dacă se construiește încet, cu fiecare rană provocată altora, cu fiecare alegere greșită, cu fiecare dezamăgire pe care o lasă în urmă. Dacă un om devine un monstru dintr-o dată, printr-o singură faptă, sau dacă transformarea e un proces lent, inevitabil, pe care nu-l mai poți opri odată ce începe. Dar poate că nici măcar nu contează. Poate că, la final, tot ce rămâne e ceea ce ai făcut. Și eu știu deja cine sunt.
Sunt cea care a rănit, cea care a distrus, cea care a frânt suflete cu o ușurință înspăimântătoare. Dar mai mult decât orice, sunt cea care a mințit.
Am mințit în cele mai înspăimântătoare moduri, fără să clipesc, fără să mă opresc să mă gândesc la consecințe. Am spus ceea ce trebuia să spun pentru ca oamenii să mă creadă. Am împletit minciuni din cuvinte frumoase și le-am oferit celor care au avut încredere în mine. Le-am dat speranță, doar ca mai apoi să le-o smulg, să le las cu nimic altceva decât goliciunea adevărului pe care l-am ascuns prea mult timp.
Am privit oameni în ochi și i-am făcut să creadă că tot. Am lăsat cuvinte nespuse exact atunci când trebuiau rostite, și am rostit cele mai grele cuvinte exact când ar fi trebuit să tac. Am fost cea care a întors spatele, care a dezamăgit, care a sfărâmat încrederea.
Și acum? Acum sunt doar rămășițele a ceea ce am fost cândva. O adunătură de vină și regret, un suflet care și-ar dori să dea timpul înapoi, dar care știe că nici măcar asta nu ar schimba ceva. Pentru că răul făcut nu se șterge, oricât de mult ți-ai dori.
Îmi amintesc privirile care au devenit reci din cauza mea. Îmi amintesc vocile care s-au frânt . Îmi amintesc mâinile care au încetat să mai caute ale mele, pentru că învățaseră că nu vor găsi nimic acolo. Îmi amintesc și liniștea… liniștea aceea dureroasă, care vine atunci când nimeni nu mai așteaptă nimic de la tine.
Există o suferință aparte în a ști că ești cauza durerii altora. Că ai luat ce era mai bun în cineva și l-ai lăsat gol. Că ai închis inimi care poate ar fi vrut să rămână deschise. Că ai fost lecția grea din viața altora, cea care le-a arătat că nu toți oamenii merită încrederea lor.
Dar nu cer nimic. Nu merit nimic.
Nu vreau iertare, pentru că știu că un monstru nu o primește. Nu vreau alinare, pentru că ar fi nedrept să primesc ceva ce nu am oferit. Nu vreau să fiu înțeles, pentru că înțelegerea nu schimbă ceea ce am făcut.
Tot ce vreau este să dispar în liniște, așa cum dispar toate lucrurile de care lumea nu mai are nevoie...
Să mă sting, fără urme, fără amintiri, fără vreun nume rostit în lipsă. Să nu mai fiu o greutate pe umerii nimănui. Să nu mai fiu un monstru defect.
Dar până atunci… voi trăi cu povara a ceea ce am devenit. Și poate că asta e singura pedeapsă.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more