Pe stânca credinței

„Domnul este stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu” (Psalmul 18:2).

Viața aduce adesea valuri care încearcă să ne doboare: pierderi, dezamăgiri, suferințe sau îndoieli. În astfel de momente, te întrebi poate cum să te menții fermă, să nu cedezi și să nu te îndoiești de bunătatea lui Dumnezeu. Soluția nu vine din puterea proprie, ci din alegerea de a te ancora în „Stânca” cea veșnică – Dumnezeu.

Primul pas pentru a rămâne neclintită este să recunoști că, de una singură, nu poți. Nu e rușinos să fii slabă. Biblia ne amintește: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9). Când simți că te clatini, îndreaptă-ți privirea spre El. Roagă-te sincer, chiar dacă cuvintele sunt simple, și cere-i tărie.

Viața clădită pe Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea casei zidite pe stâncă, despre care vorbește Domnul Isus în Matei 7:24-25. Valurile și furtunile vin peste oricine, dar diferența o face fundația pe care îți construiești viața. Citește Scriptura, meditează la ea și las-o să fie rădăcina speranței tale.

Dumnezeu nu promite că nu vei întâmpina furtuni, ci că va fi cu tine în mijlocul lor. Psalmul 46:1 ne spune că „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.” Întreaga Scriptură este plină de promisiuni care ne amintesc că nu suntem singure. Când te simți slabă, amintește-ți de acestea și repetă-le până când credința îți umple inima.

Uneori, circumstanțele nu se schimbă imediat. Furtuna poate dura mai mult decât te-ai aștepta. Dar, în mijlocul ei, caracterul tău este modelat, iar credința ta devine mai puternică. Rămânând neclintită, vei descoperi că Dumnezeu te întărește pas cu pas, iar fiecare victorie mică te apropie mai mult de El.

Rămâi pe stânca credinței și vei vedea cum Dumnezeu face lucruri minunate chiar și în mijlocul încercărilor. El este și va rămâne întotdeauna cetățuia ta, în care poți găsi siguranță și pace.

Comments

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...

Diana's moments

Search This Blog