Skip to main content

Dansul haotic al emotiilor

Există zile în care simt că sunt prinsă într-un vârtej emoțional. Emoțiile mă lovesc din toate părțile, uneori fără un motiv evident, alteori din cauza unui gând sau a unei întâmplări care nici măcar nu părea să fie semnificativă. De multe ori, sunt copleșită de stări care se schimbă rapid și haotic – și nu este un haos pe care îl aleg, ci unul care vine la pachet cu mine.

Nu știu dacă există o cale ușoară prin acest haos. De fapt, nu știu dacă vreodată voi înțelege cum să-l gestionez perfect. Poate că nimeni nu reușește. Dar ceea ce știu este că mă aflu într-un proces continuu de încercare. Încerc să trăiesc cu ceea ce primesc, chiar dacă nu reușesc mereu să accept tot ce simt sau tot ce trăiesc.

Sunt momente când mă simt complet pierdută în fața propriilor emoții. Gândurile mele se schimbă brusc, iar stările de spirit se răsucesc una pe alta într-o spirală care mă face să mă simt ca și cum nu aș ști cine sunt sau ce simt cu adevărat. Nu este ușor să trăiești astfel, și de multe ori mă întreb dacă vreodată voi învăța să le controlez sau măcar să le înțeleg.

În ciuda acestui haos, am învățat că nu există o soluție magică pentru a opri acest dans al emoțiilor. Nu sunt mereu în control, și nu pot pretinde că sunt. Însă ceea ce pot face este să fiu prezentă, să trăiesc cu ceea ce simt, chiar și atunci când acest „ceea ce simt” pare confuz sau copleșitor.

„Acceptă ce vine” este un sfat pe care l-am auzit de multe ori, dar care nu este întotdeauna ușor de urmat. Nu întotdeauna reușesc să accept. Uneori mă simt prinsă în capcana propriilor frici și temeri, în timp ce alteori simt o furie copleșitoare sau o tristețe care mă împiedică să respir.

Cu toate acestea, încerc. Încerc să trăiesc cu aceste emoții, chiar dacă nu le înțeleg sau nu le accept așa cum mi-aș dori. Uneori reușesc să îmi dau voie să simt, chiar și când nu este confortabil. Alteori, mă pierd în ele, dar învăț din fiecare experiență, chiar și din momentele în care mă simt neputincioasă.

În fiecare zi este o nouă încercare de a găsi o formă de echilibru, de a învăța cum să mă raportez la propriile emoții. Dar nu există o rețetă. Este doar un drum de trăit, cu pași mici, uneori cu căderi, alteori cu mici victorii.

Viața cu emoții fluctuante nu înseamnă că nu pot găsi momente de liniște sau de pace. Chiar și în mijlocul haosului, sunt momente în care mă simt conectată la ce am eu mai bun. Poate că nu am control asupra tuturor stărilor mele, dar în acele momente de calm, simt că trăiesc cu adevărat. Învăț să apreciez acele momente, chiar dacă nu sunt permanente.

Chiar și când nu reușesc să accept tot ceea ce simt, învăț să îmi dau voie să trăiesc cu ele. Și în această trăire constantă, în mijlocul instabilității, poate că descopăr cel mai important lucru: că sunt umană. Că nu trebuie să fiu perfectă și nici să am totul sub control. Că, de fapt, este în regulă să nu înțeleg totul și să trăiesc pur și simplu cu ceea ce am în fața mea.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more