Skip to main content

27 fără 3 zile

An de an, mă uitam la viitor și îmi spuneam că nu voi ajunge niciodată la vârsta următoare. Că viața mea va fi prea mult, că nu voi rezista și că nu voi ajunge la următoarea aniversare. Totul părea imposibil, totul părea că mă apasă prea tare pentru a trece mai departe. La fiecare început de an îmi făceam un plan simplu: să supraviețuiesc. Nu știam ce va aduce următoarea lună sau următoarea zi, dar știam că voi încerca să mă țin pe linia de plutire. Totuși, de fiecare dată, sfârșitul anului mă prindea cu un „am ajuns aici?” confuză și neîncrezătoare.

Când aveam 16 ani, îmi spuneam că 20 de ani sunt o vârstă imposibilă pentru mine, că nu voi ajunge să o trăiesc. Apoi, când aveam 20, îmi spuneam că 25 e o vârstă prea departe, că nu voi reuși să ajung acolo, iar acum, la 27, mă uit în urmă și nu pot decât să mă întreb: „Cum am ajuns aici?” Dar am ajuns. Și chiar dacă nu am ajuns la vârsta pe care o imaginam în copilărie sau în adolescență, am ajuns cu altceva: cu multe bătălii câștigate și pierdute, cu multe zile în care am crezut că nu mai am forță și totuși am mers mai departe.

Acum, la 27 de ani, mă privesc în oglindă și mă întreb cum de am reușit. Nu am fost pregătită, nu am avut toate răspunsurile și nu am avut totul sub control. Nu m-am schimbat așa cum mi-aș fi dorit și nici nu am devenit „omul perfect” pe care credeam că trebuie să-l fiu. Dar, chiar și așa, am ajuns până aici. Mi se pare că nu mai sunt eu, dar totuși sunt. Sunt aici și sunt recunoscătoare pentru fiecare zi în care am ales să continui, chiar și atunci când nu credeam că pot.

La fiecare vârstă pe care am crezut că nu o voi atinge, am învățat să merg mai departe cu un pic mai multă ușurință. Am învățat că nu trebuie să am totul clar, nu trebuie să știu exact ce va urma și nu trebuie să fiu perfectă pentru a fi validă. Încet, am învățat că este în regulă să mă simt pierdută uneori, că e ok să nu am răspunsuri la întrebările care mă macină. 27 de ani înseamnă mai mult decât simpla trecere a unui număr. Înseamnă să învăț că nu am nevoie de un plan perfect pentru a trăi, că uneori doar a trăi este suficient.

Am învățat că nu trebuie să fiu întotdeauna fericită sau completă, și că fricile și îndoielile nu mă fac mai puțin om. Am învățat că, deși am crezut că nu voi ajunge niciodată la această vârstă, tocmai pentru că am trecut prin atâtea momente în care nu am crezut că voi supraviețui, mă simt mai vie decât am fost vreodată. Poate că, pentru altele, vârsta aceasta nu este nimic special. Dar pentru mine, fiecare an în plus este o victorie, pentru că înseamnă că am reușit să trec prin încă un an în care nu am renunțat, chiar și atunci când mi se părea că totul mă doboară.

Așa că, la 27 de ani, încep să înțeleg că viața nu înseamnă doar să ajungi la o anumită vârstă, ci să ajungi acolo cu ceea ce ai învățat pe drum. Poate că nu am toate răspunsurile, dar am ajuns în punctul în care sunt mai conștientă de cine sunt și mai dispusă să accept că nu trebuie să fiu perfectă. Viața e despre a învăța din greșeli, despre a nu renunța și, cel mai important, despre a fi încă acolo, chiar și când totul pare pierdut.

Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar știu că am învățat să mă apreciez mai mult pentru simplul fapt că sunt aici. Dacă am reușit să ajung la 27, pot ajunge și mai departe. Și, cine știe, poate că următoarea vârstă va veni la fel de neașteptat ca și aceasta.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Viața-cu toate adunate

Exista momente in viata care nu se masoara in minute, ci in durere. Momente care nu sunt marcate in calendar, ci in suflet. Si daca as fi stiut ca cele doua saptamani petrecute in spitalul de psihiatrie imi vor intoarce lumea pe dos, as fi fugit. Dar acum stiu ca nu m-am prabusit acolo. M-am nascut. Nu e usor sa recunosti ca ai ajuns la capatul puterilor. Lumea vrea curaj, zambete, ambitie. Lumea vrea poze cu filtre, vorbe frumoase, idealuri bine impachetate. Dar dincolo de toate acestea, exista realitatea. Cruda, nemachiata, uneori respingatoare. O realitate in care, daca nu ai avut macar o data senzatia ca nu mai poti, probabil ca inca dormi prin viata. In acele doua saptamani, nu am avut nimic din ceea ce credeam ca e vital: telefon, libertate, control. Aveam doar o pijama, o saltea tare si gandurile mele. Si tocmai de aceea, acolo, in mijlocul nimicului, am inceput sa vad totul. Am vazut cat de mult m-a durut sa fiu puternica. Cat de obositor a fost sa zambesc cand tot ce voiam era...
Post a Comment
Read more

,,Acasă"

În ultimele două săptămâni, viața ei s-a atins de ceva ce părea departe până atunci. Apoi,a intrat în casa acelor  oameni care nu aveau doar credință, ci o trăiau în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare privire. Și acolo, printre ei, a început să simtă cum arată iubirea lui Dumnezeu atunci când trece prin mâini omenești. „Mama” – așa o simțea, chiar dacă nu era sânge între ele. Prima dată când acea femeie  i-a lăsat un sărut blând pe frunte, ceva s-a rupt și s-a vindecat în același timp. Era o atingere pe care sufletul ei o aștepta de ani de zile. Fiecare sărut pe frunte spunea fără cuvinte: „Ești fiică. Ești iubită. Ești a Lui”. Și apoi era ea,poate cea mai importan ta dintre oameni pentru sufletul ei– sora mai mare pe care viața nu i-o adusese, dar pe care Dumnezeu i-o trimisese. Ea nu doar că o învăța, dar o iubea cu un fel de iubire care nu cere nimic. O iubire care stă și atunci când e greu. O iubire care nu se teme de rănile tale. Într-una din zile, erau în mași...
Post a Comment
Read more

Unde nu te aude nimeni

Aici nu există nume. Nici chipuri. Doar pereți care transpiră miros de clor, urină,uneori fecale și suflete uitate. Aici, în secția închisă de psihiatrie, nu ești un om. Ești un număr pe o fișă, o sarcină în plus pentru o asistentă obosită, o siluetă prăbușită într-un pat de fier, cu saltea subțire și jeg vechi înfipt în toate colțurile camerei. Ferestrele sunt ferecate. Cerul – un mit. Aerul – un lux. Soarele – o poveste spusă de alții. Timpul curge greu, parcă uitat de lume, și fiecare zi seamănă cu o pedeapsă primită fără judecată. Acolo, în acel spațiu al nimănui, te întrebi ce-ai greșit. Se fură. Se înjură. Se lovește. Nu de puține ori pacienții acuti, prinși în halucinații și furie, izbesc în alți pacienți mai fragili, mai tăcuți, mai resemnați. Personalul închide ochii. Sau asistă, impasibil, ca și cum violența ar face parte din tratament. Și când nu ignoră, se ascund. Da, asistentele – prea puține, prea depășite, prea speriate – stau închise în oficiu, uneori cu ușa încuiată,...
Post a Comment
Read more