Există oameni care nu fac zgomot când intră în viața altora. Nu vin cu artificii, nu promit mări și munți, nu se vând frumos. Ea e unul dintre oamenii aceia. A intrat simplu. A rămas greu de înlocuit. Nu pentru că ar fi „perfectă”. Ci pentru că e reală. Cu zile bune și zile în care abia se adună de pe jos. Cu râsete care uneori sunt sincere, alteori doar un fel de armură. Cu momente în care pare că le duce pe toate, dar în care, dacă te uiți mai atent, vezi oboseala aia tăcută pe care nu o spune nimănui. Ea e genul de om care ține pentru alții. Ține spațiu, ține tăcere, ține greutăți care nu sunt ale ei. Și le duce fără să facă mare caz. Nu pentru că nu ar durea, ci pentru că s-a obișnuit să nu ceară ajutor. S-a obișnuit să fie cea „puternică”. Doar că nimeni nu vorbește despre cât de obositor e să fii mereu cea puternică. Dar, dincolo de toată forța asta, are ceva rar: știe să fie suportivă fără să te facă să te simți mică. Știe să fie empatică fără să-ți invalideze durerea cu „o să f...