Diana's moments

Au fost doar șase luni. Șase luni în care am simțit cum se prăbușește tot ce eram, ca un castel de nisip lovit de valuri. Șase luni în care am cunoscut o oboseală care nu se rezumă la trup – o oboseală a sufletului, a inimii, a gândurilor. Stresul și burnout-ul mi-au măcinat ființa până la ultima picătură. Trupul mi-a cedat primul: somnul s-a risipit în insomnii chinuitoare,sau somn continuu fără efect,alimentația a devenit haotică – zile în care nu puteam înghiți nimic, alternate cu zile în care mâncam fără să simt gustul. Apoi au venit febrele inexplicabile, frisoanele care mă lăsau tremurând pe podea, doctorii care nu găseau nimic, iar eu știam: era sufletul meu care se zbătea. Nopțile erau cel mai greu de dus. Mă trezeam din senin, cu inima galopând, cu pieptul strâns ca într-un pumn de fier. Trăgeam aer cu disperare, dar aveam senzația că plămânii refuză să coopereze. Mă ridicam în pat, cu lacrimi în ochi, șoptind: „Doamne, mai lasă-mă puțin...” Și apoi era și acea situație din...

E târziu. Mult prea târziu pentru oricine altcineva, dar pentru mine e ora la care gândurile se trezesc. Stau în pat, cu ochii fixați în tavan, și încerc să înțeleg de ce mă simt așa. În jurul meu e liniște, dar înăuntrul meu urlă o furtună. Nu mai pot să mă gândesc la nimic altceva. Nu mă mai interesează oamenii, nu mă mai atinge rautatea lor, nici măcar problemele mele. Dacă am ce mânca sau nu… nu contează. Dacă mă vorbește cineva de rău… nu-mi pasă. Singura întrebare care mă sfâșie este: „Cum pot să ajung la El? Cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu?” Am impresia că tot restul lumii a pălit. Oamenii din jurul meu par departe, vocile lor parcă vin printr-un perete gros. În mine e doar o dorință arzătoare și dureroasă de a-L găsi pe El. Dar nu știu cum. Și asta mă face să plâng din nou. Lacrimi care nu se opresc.  Plâng când aud pe cineva vorbind despre Dumnezeu. Plâng când cineva îmi spune cu atata blandete si liniste că El e bun, că iartă, că vindecă. Plâng pentru că vreau să cred ast...