Nu începe niciodată chiar din senin. La prima vedere, pare că te trezești într-o zi și totul s-a schimbat, dar adevărul este că procesul este lent, aproape invizibil, ca o eroziune care mănâncă marginile vieții tale fără zgomot. La început, simți totul prea mult: emoții, gânduri, așteptări, obligații. Te consumă fiecare gest, fiecare zi, fiecare relație. Încerci să faci față, să continui, să reziști, chiar și când e greu. Și reziști. Dar puțin câte puțin, oboseala interioară se instalează. Această oboseală nu e fizică, de somn sau muncă, ci existențială. Te simți epuizată chiar dacă ai dormit, chiar dacă ai mâncat. Sau poate mâncarea devine un efort imposibil – pierzi pofta, te împingi să înghiți câteva guri doar ca să supraviețuiești. Sau pur si simplu organismul refuza mancarea. Corpul începe să se subțieze, să slăbească, să cedeze puțin câte puțin, și asta adaugă o senzație de fragilitate care amplifică golul interior. Somnul devine la fel de confuz. Uneori nu poți adormi, inima îți...