Diana's moments

Bei der Arbeit bringt jeder von uns eine ganze Welt mit sich, die die anderen nicht sehen. Manche kommen mit ihren eigenen Ambitionen, andere mit dem Stress von zu Hause, wieder andere mit ihren Gedanken und einer Müdigkeit, die man von außen nicht erkennt. Und dann gibt es Menschen wie mich, die mit bestimmten gesundheitlichen Problemen leben, die sie still mit sich tragen – nicht als Fahne im Wind, sondern als Teil des Lebens, den man bewältigt, ohne Erklärungen oder Sonderbehandlungen zu verlangen. Ich habe nicht das Bedürfnis, ständig zu erzählen, wenn es mir nicht gut geht – nicht, weil ich etwas verbergen möchte, sondern weil ich nicht will, dass man mich ausschließlich durch diese Linse betrachtet. Meine Krankheit definiert mich nicht. Sie ist nur eine Realität, mit der ich gelernt habe, zu leben. Und ehrlich gesagt: Die Disziplin, die solche Probleme verlangen, macht einen aufmerksamer – auf Zeit, auf Menschen, auf die eigene Energie, auf das, was man gibt und was man zurück...

Uneori, Dumnezeu nu ne vorbește prin cuvinte, ci prin oameni. Nu prin semne evidente, ci prin întâlniri care par întâmplătoare, dar care, în tăcerea lor, poartă o binecuvântare. Așa a fost și cu ea. Am cunoscut-o la muncă, într-o zi obișnuită, din acelea care nu promit nimic special. Zgomot, grabă, sarcini, oameni grăbiți. Și totuși, din prima clipă în care am vorbit, am simțit că ceva se liniștește în mine. O apropiere inexplicabilă, un fel de recunoaștere tăcută, ca și cum sufletele noastre s-ar fi căutat de mult timp și, în sfârșit, s-au găsit. Ne-am împrietenit din prima zi. A fost simplu, firesc, fără să încercăm nimic. Avea ceva ce nu se poate explica — un fel de lumină care se simte, nu se vede. O liniște care nu vine din tăcere, ci din pace. Nu vorbește mult despre Dumnezeu, dar Îl poartă în ea. În privire, în gesturi, în felul în care nu judecă, ci ascultă. În felul în care oferă fără să aștepte. Am simțit că ne asemănăm. Gândim la fel, simțim la fel, credem la fel. Poate și p...